Bucurându-mă şi eu de bucuria bucuriei lui George Drăghescu de a face parte din cuprinsul recentului volum al scriitorului Gheorghe Grigurcu intitulat „Între poeţi” (Editura Eikon, Bucureşti, 2016), comit comentariul de faţă, în speranţa de a fi printre cei dintâi la ceremonialul de întâmpinare.
Şi fiindcă sunt – şi-mi place să repet acest aspect – un promotor al localismului creator gorjean – să încep chiar cu cel mai credincios prieten al domnului Gheorghe Grigurcu pe care – citez – maestrul îl consideră a se afla parcă mereu la „vârstă edenică”: „Vârsta arhetipală a acestui bard ingenuu n-ar putea fi decât cea edenică”, decât cea a copilăririi, decât cea a revenirii la „idealitatea fiinţei neprihănite, consumată şi totuşi insubstituibilă” (pp. 138-141).
Motivele pentru care George Drăghescu este reţinut în volumul „Între poeţi” sunt limpezi ca „apa” cleştarului: lapidaritatea, tehnica subtilă şi „subită” a haiku-ului, aforismul scintilant-melancolic, (de o reflexivitate economicoasă, concentrată la maximum – n.m., I.P.B.), care „ne lasă nostalgia unui filtru spiritual, al unei purificări”, care se asociază firesc şi „cu bucuria meşteşugarului ce şlefuieşte cristalul artei”, putând observa, la o adică, şi „o asceză prin mijlocirea Formei”; de o „fascinaţie a limitei conştiente de sine, care se cumpăneşte cu calitatea lăuntrică a fiinţei”.
În privinţa poeticii drăghesciene, mă limitez a subscrie din nou „definirii” formulate de Gheorghe Grigurcu în virtutea căreia această poetică „are simplitatea şi transparenţa misterioasă a unui izvor ce ţâşneşte în miez de codru. Dacă litera versului se compune dintr-un mozaic percepţional frecvent de inspiraţie silvativă, spiritul care îl animă e o transcendenţă, o stare angelică, incantatorie” (Grigurcu, 2016, 140).
Ce n-a remarcat maestrul Grigurcu este nota postblagiană, neoexpresionistă, pe de o parte, şi cea ludică, mi(s)tică în fond, pe de cealaltă, în antologia „Acasă la greieri” de la TipoMoldova, din 2012, în celebra colecţie „Opera Omnia”, imaginată de Aurel Ştefanachi.
Recitând, cu acest prilej, toate celelalte 108 texte, am tresărit la fiecare nume de poet laureat în Gorj, fie al Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” fie al Atelierului Naţional de Poezie şi de Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”. Este vorba întâi de Mircea Bârsilă, Ana Blandiana, Leo Butnaru, Constanţa Buzea, Ilie Constantin, Marian Drăghici, Ion Horea, Vasile Tărăţeanu, Aurel Pantea, Ion Pop, Liviu Ioan Stoiciu, apoi de Adrian Alui Gheorghe, Paul Aretzu, Atilla F. Balasz, Gabriel Chifu, Nicolae Coande, Ioana Dinulescu, Şerban Foanţă, Ovidiu Genaru, Ştefan Melancu, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Mircea Petean, Viorica Răduţă, Alexandru Sfârlea, Cassian Maria Spiridon, Victor Ştir, Nicolae Tzone, Ion Zubaşcu.
Toţi aceşti creatori lirici au beneficiat de atenţia – la tot pasul motivată – a lui Gheorghe Grigurcu, al cărui spirit pouletian câteodată, doubrovskyan alteori, supune discursul critic unei largi dezbateri publice, în căutarea noii metode care să înlăture criza de la orizontul mereu în tălăuzitoare schimbare şi împrospătare cu noi condeie şi voci valoroase şi ca poiein şi ca poesis, de regulă obiectiv şi cu o din ce în ce mai reliefată, distins şi distinct, unitate prezumtivă şi invariantă diferenţiatoare în directă descendenţă din modelul de scriitură de tip Derrida: dinamogen, puternic ca suflu, stil şi viziune.
Ce anume îi este însă strict propriu metaliteraturii scrise de Gheorghe Grigurcu? În primul rând, o discontinuitate care-şi propune a salva caracterul oarecum futil al cronicii de carte prin identificarea relaţiei dintre cogitoul mobil al complexului critic şi timpul neîntrerupt inventiv al poeticităţii româneşti contemporane. De la ce este opera, Grigurcu ajunge la ce este spus de operă şi ce-ar mai putea fi spus despre operă, o triadă metodologică deloc riscantă şi integrativă cu un circuit al comprehensiunii însă „global”, distincţia între imaginar, fictiv şi iluzoriu fiind lăsată la vedere, indicială adică şi fratern orientată înspre o intersubiectivitate de o luciditate într-o devenire neabătută de la un scop fundamental antitautologic.
Astfel, în poezia lui Adrian Alui Gheorghe, Gheorghe Grigurcu subliniază un fenomen încurajator al poeziei de azi: întoarcerea la energiile primordialităţii, încât poezia să-şi regenereze destinul din ce în ce mai ingrat pe calea infuzării ei cu o vitalitate temperamentală.
În „Cartea Psalmilor”, Paul Aretzu, călcând programatic pe urmele lui Arghezi şi Doinaş, se întâlneşte cu Nietzsche. Se comportă dublonoetic, într-un extaz al eului poetic extins panteistic-dionisiac, prin contopirea creaturii cu tot ce fiinţează, într-un unic torent al energiilor vieţii. Poetul e mai cu osebire sensibil la relaţia dintre Dumnezeu şi Cuvânt în postura de smerit transscriptor explicit transmodernistă, căci textul poetului e un transtext care continuă textul liturgic printr-o „sforţare a înălţării spre divin” şi „de o fervoare regizată cu înalt talent literar” de către un scrib de mănăstire fascinat de o răstignire scriptică trecută cu succes prin informul existenţial diurn-nocturn (ca la Gilbert Durand, oarecum – n.m., I.P.B.).
Atilla F. Balász îi dă ocazia lui Gheorghe Grigurcu să se îndoiască încă o dată de aşa-zisul postmodernism, de altfel o biată „faţă machiată a modernismului pentru a nu i se vedea pe scenă ridurile” (Grigurcu, 2016, 16). Pe Poetul maghiar îl distinge „o aproape asceză scriptică”, supusă şi aceasta, unui „canon al inconfortului / introvertit până-n pragul noncomunicării”. Emisia lirică – în ceea ce-l priveşte pe acest Atilla F. Balász (vezi „Cravata lui Villon”, TipoMoldova, Iaşi, 2013, 280 p. , cu o prefaţă chiar de Gheorghe Grigurcu, acelaşi succint comentariu, fiind prins şi în cartea „Între poeţi” din 2016 – n.m.) ar avea – citez – „o forţă lapidară, concentrându-se, ghemuindu-se în ceea ce e intuit ca esenţial”, întocmai ca-n practica ecriturală a lui George Drăghescu (şi a lui Grigurcu însuşi la o adică – n.m.). „De unde – conchide maestrul Grigurcu – rezultă subversiunea poetului împotriva naturii sale creatoare, deci un act suicidar dincolo de care nu mai poate urma decât golul. Căci ce-ar putea însemna altceva decât nerecunoaşterea chipului său în oglindă?”. Întrebându-se, transretoric, criticul de întâmpinare, oarecum constant reverenţioasă, apollinică, îşi răspunde aproape automat în alte pagini ale cărţii lui însuşi, autoelucidându-şi statura şi osatura hermeneutică, întrucât aşa-zisa critică grigurciană e interpretare, marginalie ca la Perpessicius „criticul de lume şi curtean al Literelor”, de „judecăţi ceremonioase”, de o dialectică benedictină (vezi Manolescu, 2014, 172-173); e totodată o realitate intelectuală în stare genuină de model structural instituit şi deja „instituţionalizat” pe plan naţional ca discurs trădat de scriitor, dar exprimat conştient de criticul (meta)literar printr-o explorare punctuală, dar solidară cu domnul poet aureolat mereu cu un «ce» magic (Mircea Bârsilă), cu un «ce» de ordin cetăţenesc (Ana Blandiana), cu un «ce» de inadaptabil (Emil Brumaru), cu un «ce» aspirant spre libertate (Leo Butnaru) ş.a.m.d.
Dreptu-i că „aforismele critice” grigurciene sunt de o clarviziune rezultată pe baza unui fenomen trăit, asumat axiologic printr-o eliminare aspră a veleitarilor şi grafomanilor de tot soiul, procedând întocmai lui Manolescu şi Ştefănescu şi deopotrivă reconsiderat ca act deschis, semantică optimistă şi validare repetitivă, redundantă, a propriului sistem intern de funcţionare a limbajului ca atare, care capătă sens ca proiect al existenţei întru poezie şi spre existenţa metapoetică, aceea căreia şi Al. Husar îi atribuie „o estetică în mers” şi o „adevărată filozofie a artei”, o Poetica Major / Summa Poetica, iar Richard Schusterman „o estetică pragmatistă”, adică una pentru care arta în stare vie odată accedând în sfera criticii se recomandă singură, performativă, militantă într-o socioculturalitate mai tot timpul preocupată de descoperire / apreciere / justificare sau cum crede Gheorghe Grigurcu însuşi „aidoma unui submarin”, „partitură a solitudinii”, „între umilinţă şi insurgenţă”, în „detestabila provincie”, reancorat în „nostalgia unităţii, primordiale” cu o „ironie” ba patetică, ba romantică, ba revendicativă, ba iluzionistă, ba tributară procesării lirice, ba unei transavangarde, ba una a împăcării cu sine, ba una a erosului învolburat. Poezia lui Cassian Maria Spiridon e „o poezie a privirii”, „ofertă poetică atipică”. „Tangenta la registrul plastic şi nu la melos – citez –, o astfel de versificaţie e un produs al ochiului, al unui ochi meditativ care caută a înregistra obiectele sub unghiul unei semnificaţii” şi „a le ataşa la o simbolistică”.
Această poezie se înscrie în aspiraţia spre altitudini istorice, dorindu-se înscrisă pe fermitatea unei linii programatice pe care poetul dezimplementează catabazica imagine proximă: aceea a fiinţei/ metafiinţei/ transfiinţei, circumscrisă de contemporaneitate.
Ca poet, Cassian Maria Spiridon, adept al transdisciplinarităţii / transmodernismului se vrea amuzical, îngheţat, pietros şi aspru, în căutarea desigur a iluziei ludicului; mixat, în care cruzimea terestră şi sacrificialitatea uranică alcătuiesc un întreg insuportabil, în care extensia catastrofei planetare îndeamnă spiritul insurgent / revoltat la o amară reculegere, urmată de „meditaţii conclusive, adnotând un eros decepţionat, nu fără a deplora pierderea vederii…”. Simţindu-se însă – acest ochi reinaugural – ca parte a unei matinale priviri universale, poetul de la „Convorbiri literare” / „Junimea” ieşeană îşi ia elanul pentru o nouă expansiune în peisaj, tradusă probabil simultan cu o sensibilitate grafică – precum a transavangardistului Gellu Naum – de „o geometrie plină de elipse” ori de „o ultimă vorbire pe această lume” care-i tocmai vorbirea poetică şi cea transpoetică.
Spirit totuşi pasional, domnul Gheorghe Grigurcu pendulează între poezie şi real precum între comentariu şi imaginar într-o textură a contrariilor ieşite din ruptură, graţie plăcerii de a fi la post, neclintit, la cârma unei corăbii cu poeţi deosebiţi, atractivi, elocvenţi, dezinvolţi, proaspeţi, într-o creativitate aventuroasă, copilăroşi, vizionari, cinici, hedonici ş.a.m.d. S-ar putea să mai revin sau să nu mai revin asupra acestei „noi critici” a lui Gheorghe Grigurcu, dar ea merită îndelung adnotată. O recomand, entuziast, cu argumente irefutabile, rămase în notele-mi de lectură, în aşteptarea celui de-al doilea gest, similar celui de faţă.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
1. Gheorghe Grigurcu: Între poeţi; editura Eikon, Bucureşti, 2016.
2. Serge Doubrovsky: De ce noua critică?, editura Univers, Bucureşti, 1977.
3. Al. Husar: Metapoetice, ed. Univers, Bucureşti, 1983;
4. Attilla F. Balasz: Cravata lui Villon; ed. TipoMoldova, Iaşi, 2013.
5. Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa, Ed. Univers, Bucureşti, 1998
6. Georges Poulet: Conştiinţa critică; ed. Univers, Bucureşti, 1979
7. Nicolae Manolescu: Istoria Literaturii Române pe înţelesul celor care citesc; Ed. Paralela 45, Piteşti, 2014
8. Richard Schusterman: Estetica pragmatistă. Arta stare vie; Institutul European, Iaşi, 2014.
