O brunetă cu un păr negru, cu reflexe roşcate, bogat, tuns scurt, dar nu prea scurt, ca să-i rămână şi de un coc şic, cu pielea feţei albă– măslinie, pomeţii uşor îmbujoraţi, cu o dantură… perle, nu altceva, cu nasul drept, perfect proporţionat, buze senzuale, cărnoase şi veşnic roşii, chiar nerujate, gâtul frumos cu pielea întinsă, la care totdeauna purta un colier din aur.
Bustul era împodobit cu un sân ce ispitea, nu prea mare, doar atât cât să-l doreşti în podul palmei, talia ridicată şi subţire s-o cuprinzi într-o mână, iar picioarele plinuţe eraupermanent acoperite de ciorapi fini din nailon şi numai atât cât să le doreşti să le mângâi. Lungimea fustei era croită şi îţi oferea ce era mai frumos. Îşi alegea cea mai potrivită ţinută în funcţie de anotimp, avea şi bani şi de unde să cumpere. Era o doamnă după care bărbaţii întorceau capul. Cei din preajmă, colegii de birou şi cei cu care venea în contact la serviciu erau atraşi şi de parfumul discret aplicat şi scump pentru acele timpuri, Chat Noir sau Velur, şi-l invidiau pe beneficiarul iubirii ei, soţul din certificatul de căsătorie. Dar ea, oare, era fericită?!
“Diva” apare din nou
După mai multe zile, „diva” mea apăru din nou. Era îmbrăcată altfel şi nu în lucruri scoase de la naftalină, de prin dulapuri cu vechituri. Purta o rochie nouă, cu un croi tineresc, dar serios, ce-i dădea o alură de doamnă modernă. Se vedea că frecventează magazinele de prezentare şi vânzare Moda Aliss, de la care-şi procura această vestimentaţie cu o croială şi în culori potrivite pentru orice vârstă. Înseamnă că şi acum stă bine la capitolul venituri în bugetul familial, chiar în ipostaza de pensionară. Era încălţată cu pantofi de vară cu toc subţire şi potrivit de înalt, care-i dădeau un mers tineresc, comparativ cu vârsta pe care o are şi eu o bănuiesc. De data aceasta, nu mai avea acele sacoşe, ci doar o geantă din piele ce se asorta cu încălţămintea, ca model şi culoare. Parcă venea la o întâlnire, la care femeile bine educate ştiu să-şi asorteze ţinuta cu accesoriile.
M-a reperat, mi-a aruncat de la distanţă o privire prietenoasă şi, dezinvoltă în pas tineresc, venea spre banca mea, aceeaşi bancă de la umbra deasă de sub teii văduviţi de flori. De-acum, eram „cunoştinţe vechi”, chiar dacă ne revăzuserăm după atâţia zeci de ani. Astăzi era a doua oară când ne întâlnisem aşa, întâmplător.
– Sărut mâinile, doamna Puşa! am prevenit salutul acordat unei doamne deja cunoscute, la care eu nu avusesem timp să mă prezint cum s-ar fi cuvenit din partea unui bărbat cu pretenţii.
– Bună ziua, domnule, dar regret că nu v-am reţinut numele atunci când aţi plecat nejustificat de grăbit, de parcă domnul acela v-ar fi fost şef vreodată, ceea ce nu cred! El a fost economist ca şi
mine şi, dacă nu mă înşel, dumneavoastră aţi fost ofiţer. Sau greşesc eu?!
– Da, aşa este! Nu vă înşelaţi deloc, dar noi, eu şi Ionel, ne cunoaştem din liceu unde am fost colegi şi am rămas prieteni toată viaţa, chiar dacă drumurile noastre s-au despărţit la un moment dat.
Numele meu este Panti Popescu, diminutiv de la Pantelimon. Eu n-am fost orăşean ca el , poate chiar ca şi dumneavoastră, dar cu timpul am devenit şi locuiesc aici de zeci de ani, de la intrarea în liceu când aveam unsprezece ani, fără însă a mi se schimba simţămintele curate ale baştinei mele rural-patriarhale.
Aşa a început discuţia, după care ea avea un motiv să se oprească în faţa băncii, în timp ce eu mă retrăgeam într-o parte, făcându-i loc. S-a aşezat cu grijă, neuitând să şteargă cu un şerveţel locul unde trebuia să poposească. Când a ocupat locul, n-a uitat să-şi tragă puţin în sus poala rochiei pentru a-şi petrece picior peste picior, în cea mai convenabilă şi decentă poziţie, dându-mi posibilitatea să-i erau la alte femei de vârsta ei.
Am discutat foarte mult despre mici întâmplări şi diverse lucruri mai mult sau mai puţin interesante. Fiecare dintre noi aveam de spus câte ceva despre oraşul, oamenii, locurile de muncă, amicii, prietenii sau cunoştinţele comune, despre viaţa de altădată, pe timpul când eram tineri, dar şi despre statutul nostru actual. Mi-a destăinuit că de ceva vreme este singură, singurătate de care n-a dus lipsă nici atunci, pe vremea când era tânără, având acum soţul plecat în Australia, unde are un băiat căsătorit şi rezident acolo, pentru a-l ajuta la creşterea copiilor minori. „ Are doi împieliţaţi, domnule, şi-mi pare bine că vede şi el cum se cresc copiii. Pentru ai lui n-a ştiut niciodată de ce au nevoie. I-am crescut mai mult singură, de parcă eram văduvă. Mai îmi duceau şi alţii de grijă, că vezi Doamne…”
Mi-a mărturisit că a fost şi ea o dată în continentul ţară, dar zborul cu avionul nu-i face plăcere, are rău de înălţime şi i-a dat soţului această misiune, de baby-sitter. Şi mai spunea: „că şi când erau tineri, el era mereu plecat cu săptămânile, fiind inginer petrolist şi a mai stat vreo doi ani şi în Algeria, trimis de Statul român. Primeam bani, aveam serviciu, dar mai erau şi copiii care mă scoteau din minţi. Sunt obişnuită cu singurătatea, domnule Panti.
Dar acum, cam târziu sunt liberă, insă ce mai contează, fiindcă libertatea nu mai are valoarea de atunci, pe când eram tânără!” Într-un anumit fel, şi Caty a mea a avut parte de o asemenea soartă. Eu plecam în tabere, în aplicaţii, la cursuri şi ea rămânea singură, cu treburile casei şi grija copiilor. Şi ca situaţia să fie oarecum identică, consoarta mea Caty este acum plecată la nepotul nostru în vârstă de trei ani, care are nevoie de bunică , să fie supravegheat şi hrănit cât părinţii lipsesc de acasă . -Da, doamnă, vă înţeleg. Şi soţia mea a avut parte de o asemenea soartă în tinereţe. Acum, este plecată în Olanda, la băiatul cel mare, şi vine în ţară peste trei luni. Azi este la modă ca părinţii să meargă la copii, să-i ajute, până prind şi ei ceva „cheag”! Am folosit acest termen ca să punctez că nu m-am îndepărtat de originea mea natală. Prin aceasta, i-am dat de înţeles că şi eu sunt singur şi că sunt disponibil şi pentru alte întâlniri şi, de ce nu, mai intime, dacă îi convine.
…Nici nu ştiu când a trecut timpul. Căldura se lăsase asupra oraşului, se apropria ora amiezii, pensionarii se retrăseseră şi doar pe o bancă mai îndepărtată de noi mai zăboveau doi tineri, fată şi băiat, care nu se mai săturau de sărutat.
– Pe vremea noastră, nu se putea vedea aşa ceva! remarcă ofensată distinsa mea companioană de bancă. Sărutul era ceva tabu şi se desfăşura sub perdeaua întunericului şi a intimităţii desăvârşite, nu ca acum, în privirile trecătorilor. Acum totul este vulgar, şi nu mai au, cum aveam noi la vârsta lor, acel bun-simţ, domnule! conchise ea stigmatizându-i, cu o vădită tentă moralizatoare în glas, desuetă din păcate pentru tinerii libertini de azi.
Bănuiala invidiei celor trecuţi de tinereţe
Am lăsat discuţia întreruptă şi în suspans, aşa, ca să fiu de acord cu simţămintele de acum ale doamnei Puşa. Dar prin minte îmi bântuia bănuiala invidiei celor trecuţi de tinereţe, faţă de aceşti adolescenţi, amorezi de „drumul mare”, dar cu gândul dus în urmă, că şi ea, Puşa, când avea în jur de 30 de ani, pe la birou, sau printr-o pădure, acasă, la un hotel, sau la un camping, în timpul liber oferit de serviciu şi de soţul mereu plecat, nu se mai sătura de sărutatul mult mai focos, încheiat de obicei la acea vârstă prin săvârşirea unei plăceri sexuale, cu un iubit temporar, înlocuitor al soţului absent, la propriu, şi, de multe ori, la figurat. Când este vorba de „alţii”, suntem critici necruţători şi intoleranţi, chiar cu gesturile lor naive şi nevinovate, dar despre noi, când eram nu ca ei, ci maturi şi cu obligaţii familiale, uităm repede ce am făcut, cum le-am făcut, unde le-am făcut şi câte au fost, sau dacă au fost şi morale. În gând mi-am zis: „Las’ că te trag eu de limbă, cucoană!”
Ne-am luat la revedere şi am plecat acasă, fiecare îndreptându-ne în câte o direcţie, nu înainte de a ne saluta reverenţios şi a ne exprima reciproc plăcerea despre ce s-a discutat, „că n-am ştiut când a trecut timpul”, şi că şi mâine „eu vin tot aici”, precizare ce-mi aparţine, la care mi s-a răspuns ”că ar veni şi ea”, dar cu o observaţie, simţeam de- acum, a lăsat să se înţeleagă „că nu doreşte să mai apară şi prietenul meu.” Deci, el era inoportun sau chiar urât de ea şi-i plătea probabil prin ignorare o poliţă mai veche, de care numai ei doi ştiau.
Au urmat multe întâlniri în vara aceea, care merită să fie reţinute. Dar acum, trebuie spus ceea ce s-a petrecut la întâlnirea din a doua zi. Venise mai devreme şi am găsit-o la „datorie”, aşteptându-mă pe banca de sub teiul scuturat de flori. Simţeam de-acum că era doritoare de conversaţie cu mine şi parcă voia să–mi arate că ştie să fie parolistă. Într-un fel, o cucerisem şi-i plăcea modul cum discutam cu ea. Învăţasem şi eu, ca bărbat oarecum exigent, ce le place femeilor: să le admiri îmbrăcămintea, manierele, ideile şi gusturile în asortarea ţinutei cu accesoriile vestimentare şi să nu uiţi remarca: „Ce bine arătaţi, doamnă!” Ajunsesem până acolo că-i aprobam şi când nu trebuia remarcile uneori deplasate. Mă purtam ca un domn şi asta o mulţumea. Eram liberi de orice griji, eram doi pensionari apropriaţi de vârsta a 3-a, mai tânără ea, dar încă arătoşi şi nestresaţi de afecţiuni medicale şi de lipsa banilor.
Soţul ei, Adrian, era plecat de câteva luni la mii de kilometri de ţară, iar Caty a mea lipsea şi ea de acasă, cam tot de atâta timp. N-avea cine să ne întrebe unde ne ducem şi de ce am întârziat la masă. Pentru a nu „bate la ochi”, ulterior am schimbat locul de întâlnire şi, în zilele mai răcoroase şi înnourate, ne plimbam pe Insulă, uneori în pas mai alert, mişcare care ne înviora şi prindea bine organismului încă neobosit, pentru care se recomanda zilnic un minimum de efort fizic. Zilele se scurgeau repede, mai repede parcă decât înainte de a ne cunoaşte. Cu prietenii mă întâlneam mai rar şi numai în după-amiezi, dimineţile fiind ocupate cu Puşa.
După un timp, am ajuns la înţelegere să schimbam orele de întâlnire de dimineaţă; „că-i mai bine după-amiază şi spre seară, vremea fiind mai puţin caniculară.” Am stabilit un nou loc de întâlnire, pe o alee dosnică şi mai puţin frecventată de cunoştinţele noastre comune. Parcă eram doi adolescenţi ce-şi dădeau întâlniri inocente şi ferite de ochii lumii, în care tainic să-şi spună cuvinte de dragoste. Mie îmi încolţise ideea „că, dacă acceptă, o invit într-o seară la o bere, la un local sau chiar, de ce nu, la mine acasă.” Dar nu trebuia să mă grăbesc, fiindcă un refuz al ei ar fi stricat totul şi eu nu mai puteam lansa o a doua invitaţie. Şi când eram tânăr acţionam prudent şi nu invitam la dans o domnişoară despre care credeam că nu mă plăcea şi m-ar fi refuzat. Am păţit-o o dată şi m-am lecuit pentru toată viaţa! (Va urma)
Ion C. Gociu
