“Mi-ai atins doar inima uşor,
şi s-a sfărâmat în mii de inimi;
o, cu mii de inimi mă-nfior-
dar mi te iubesc cu mii de inimi.
Mi-ai atins doar buzele uşor,
şi s-au sfărâmat în mii de buze;
o, cu mii de buze te implor,
dar mi te sărut cu mii de buze.”
Hafiz
“De vraja ta mă îmbăt acum,
Şi-aş da viaţa mea să ştiu
Al pribegiei tale drum…”
,,O dragoste apusă e un vulcan stins; niciodată nu poţi zice c-a trecut cu totul pericolul de-a izbucni din nou.”
Octavian Goga
“Este greu să nu iubeşti, dar e greu să şi iubeşti, dar cel mai greu este să iubeşti în zadar.”
Anacreon
Apariţia articolului ,,Dăscăliţa lui Goga, povestea unei iubiri neîncepute”, în “Adevărul de weekend” Nr. 152, vineri-duminică, 6-8 iunie 2014, cu unele inexactităţi biografice, ne-a stârnit interesul pentru o cercetare cu o mai mare luare-aminte a temei tratate, prin consultarea corespondenţei lui Octavian Goga, în cele 2 volume apărute, “Octavian Goga în corespondenţă”, Editura Minerva, Bucureşti, vol. 1, 1975; vol.2, 1983, reluarea unei mai profunde lecturi a poeziei sale cu tematică erotică şi reexaminarea unor studii despre poetul “cântării pătimirii noastre.” Era o provocare.
La 18 februarie 1900, Octavian Goga a cunoscut-o pe Aurelia Rusu, cu prilejul nunţii fratelui ei, în Tohanul-Vechi, lângă Braşov. Erau doi tineri abia ieşiţi din adolescenţă, poetul la 19 ani, iar învăţătoarea, 18 ani. De la început, s-a înfiripat o iubire pasională, deşi s-au aflat împreună doar două zile, şi-au propus proiecte pentru viitor,să continue studiile la Budapesta, să călătorească, şi-au făcut chiar planuri de căsătorie. Aurelia Rusu, căreia se adresa cu apelativele “domnişoară” şi “sorioară”, era deosebit de frumoasă, blajină, cu părul bălai împletit în jurul capului, o fată blondă cu ochii albaştri, cu faţa rumenă, era talentată, harnică, ordonată şi o foarte bună gospodină.
Părinţii nu i-au dat voie să plece la studii, la Budapesta, aşa că intră în învăţământ, fiind încadrată la Şcoala Primară din Feiurd, judeţul Cluj, în toamna anului 1901. În timp ce Goga se afla în Budapesta, la facultate, au corespondat, dovadă cele 51 de scrisori, cărţi poştale, multe ilustrate înţesate de versuri erotice, semnate “Octavian”, “Frăţiorul”, “Frăţiorul Octavian”, în schimb ea îi trimite tablouri pictate: “Noi n-am avut aşa o dragoste ca azi. Eu pictam şi trimiteam tablourile mele şi îi plăceau. El îmi trimitea versuri. Dar nu ca versurile de azi. Poezia de azi e o îngrămădire de cuvinte”, afirma Aurelia Rusu, prin anii şaptezeci (1970).
În toamna anului 1903, în urma unui conflict cu părinţii, motivat de relaţiile sentimentale şi apartenenţa religioasă a familiilor, Aurelia Rusu, tulburată sufleteşte, s-a retras la o mănăstire din Sibiu, unde a urmat ca învăţătoare, până în toamna anului 1904, când, la insistenţa familiei, o părăseşte şi funcţionează ca învăţătoare în satul Negreia (Maramureş), timp de 10 ani, apoi la Bontăieni, din 1914 până în toamna anului 1938, când se pensionează. Era anul morţii lui Octavian Goga.
În anul 1904 se petrec mai multe evenimente în viaţa şi familia lui Octavian Goga, moare Victoria, sora sa, răpusă de tuberculoză, termină studiile, Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Budapesta îi eliberează un Absolutorium, în acelaşi an, iunie, a căutat-o şi pe Aurelia Rusu, retrasă la mănăstire, dar tânărul îndrăgostit s-a izbit de refuzul iubitei sale de a-l revedea. Este anul apariţiei poeziei “Dăscăliţa” despre geneza căreia au existat opinii diferie, controversate. Ion Dodu Bălan, specialist în Goga, în “Viaţa românească”, Nr. 5 , mai, 1957, afirma că poezia “Dăscăliţa” a fost închinată surorii sale. Această afirmaţie se menţine şi în zilele noastre, chiar şi în “Octavian Goga”, “Opere”, apărută sub egida Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, ediţie, note, variante şi comentarii de Ion Dodu Bălan, Introducere de Eugen Simion, carte apărută în colecţia “Opere fundamentale”: “Poezia aceasta, “Dăscăliţa”, a izvorât din durerea pricinuită poetului de moartea surorii sale, Victoria (15 septembrie 1884-3 martie 1904), care a fost învăţătoare şi s-a stins de tuberculoză. Admiraţia pentru munca surorii se asocia, fireşte, şi cu stima pentru mama sa, Aurelia, ea însăşi învăţătoare, de la care poetul învăţase primele slove”. (Note si comentarii, pagina 1932).
Ion Dodu Bălan şi alţi cercetători s-au bazat, probabil, pe afirmaţia lui Octavian C. Tăslăuanu, în “Amintiri”, 1939 : “Goga, în primăvara anului 1904, a pierdut pe sora sa, Victoria, care s-a stins la 3 martie, doborâtă de tuberculoză. S-a dus la înmormântare şi la întoarcere a scris “Dăscăliţa”, apărută în fruntea revistei “Luceafărul” din 1 aprilie 1904. Poetul a făcut din ea tipul dăscăliţei, eliminând notele subiective de frate.”
O altă opinie, diferită, o prezintă Victor Ilieşiu în ,,O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga”, articol apărut în “Limba şi Literatură”, Nr. 17, Bucureşti, 1968: ,,După toate probabilităţile, ,,Dăscăliţa” lui Goga nu este alta decât învăţătoarea Aurelia Rusu, care ne-a pus la dispoziţie cele 51 de scrisori (cărţi poştale), trimise de poet în intervalul 1900-1903”. Opiniile lui Victor Ilieşiu se bazează, în primul rând, pe destăinuirile învăţătoarei Aurelia Rusu. O informaţie precum că ,,Victoria n-a funcţionat ca învăţătoare” a fost primită de la profesorul Şerban Lungu, din Cluj, originar din Răşinari. De asemenea, afirmaţia sa se sprijină pe mărturisirile unor contemporani, compozitor Dariu Pop din Cluj, profesorul doctor Alexandru Culcer din Cluj, doctorul Vasile Lucaciu, fruntaşul mişcării memorandiste din Transilvania. Vorbind de Octavian Goga, ca “student necăjit şi sărac”, Octavian C. Tăslăuanu afirma: ,,Nu cunosc decât o nevinovată înflăcărare a lui Goga pentru o fată”. Aceasta nu era alta decât Aurelia Rusu.
În 1906, Goga se căsătoreşte cu Hortensia Cosma, fiica lui Partenie Cosma, directorul Băncii “Albina”, unul dintre românii ardeleni cei mai înstăriţi. Căsătoria poetului a însemnat prăbuşirea tuturor proiectelor, năruirea tuturor idealuilor, de aceea, Aurelia Rusu a ales să trăiască o viaţă morală exemplară, pură, să nu se mai căsătorească niciodată. A continuat să-l iubească în taină, zdrobită sufleteşte, mai ales când îi recitea scrisorile şi poeziile, cu ochii înlăcrimaţi. Deşi a fost curtată şi cerută în căsătorie de mai mulţi tineri, a refuzat. După ce s-a despărţit de Hortensia Cosma, în 1920, a căutat-o de mai multe ori la Bontăieni, acasă, la Domnişoara, dar nu l-a primit, nu voia să-l mai vadă, iubirea dăscăliţei, a cărei inimă a aparţinut poetului ani de zile, s-a transformat în ură. Căutare zadarnică, deoarece “poarta inimii” Aureliei Rusu era închisă: “Ascult un cânt sfios de flaut,/Ce pare-a-mi zice în zadar/Că pe astă lume te mai caut…” În cei 35 de ani, cât a stat la Bontăieni, Domnişoara a mărit clădirea şcolii, construind săli de clasă, camere de locuit şi anexe gospodăreşti, crescând şi animale. Viaţă de adevărat apostol, bucurându-se de stima şi preţuirea locuitorilor din Bontăieni. Născută în 1882, ,,a trecut de-al lumii hotar” la 93 de ani, în 1975. Din mărturisirile unei localnice de faţă la sucombarea Domnişoarei, ultimele cuvinte ale Aureliei Rusu au fost: ,,Goga, adă mâna! Goga, adă mâna! Goga, ia-mă la tine!” Un model de statornicie în dragoste, credincioasă primei iubiri, cu preţul unei perpetue suferinţi. În cazul Aureliei Rusu, se adeveresc spusele lui Anacreon: “Este greu să nu iubeşti, dar e greu să şi iubeşti, dar cel mai greu este să iubeşti în zadar”.
Ca un semn de gratitudine pentru binefacerile Domnişoarei în favoarea satului Bontăieni, consătenii i-au oferit un loc special în cimitirul localităţii, mormântul este mereu plin de flori. Pe placa de la mormântul Aureliei Rusu, se află următorul epitaf: “Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară…” Sunt ultimele versuri din poezia ,,Dăscăliţa” de Octavian Goga. Dacă Aurelia Rusu a dat dovadă de fermitate, fidelitate, statornicie în dragoste până a trecut în lumea umbrelor, nu acelaşi lucru se poate spune în cazul lui Octavian Goga, probabil şi din motive materiale, pecuniare, având în vedere că spre sfârşitul anului 1905 s-a stins din viaţă tatăl său, Iosif Goga, rămânând trei copii în grija mamei.
În vara anului 1904, Octavian Goga era îndrăgostit de Adelina Olteanu-Maior şi Lili Vincenz. În poezia “În ochii verzi”, publicată în “Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1905, Octavian Goga îşi exprimă unele resentimente faţă de Octavian C. Tăslăuanu din cauza căsătoriei acestuia cu Adelina Olteanu-Maior, fiinţa pe care o iubise profund, propunându-i chiar a o lua de soţie. Un timp despărţiţi, s-au împăcat după căsătoria cu Hortensia Cosma, căreia îi dedica poezia “Dă-mi mâna ta!”, expresie întrebuinţată în scrisorile personale către viitoarea soţie. La fel se adresează şi lui O. C. Tăslăuanu: ,,Dă-mi mâna ta să tăcem şi să aşteptăm mai departe…”. Victor Ilieşiu infirmă afirmaţia lui O. C. Tăslăuanu potrivit căreia tripticul ,,Despărţire”, ,,Solus ero” şi “Noapte” ar fi inspirate din iubirea pentru cele două fete, Adelina Olteanu- Maior si Lili Vincenz, dimpotrivă, în aceste poezii, este sugerată aceeaşi stare melancolică prezentă în poeziile inedite inspirate din dragoste pentru Aurelia Rusu.
Pe baza cercetării “materialului epistolar”, Victor Ilieşiu a ajuns la concluzia că a făcut din ,,dăscăliţa” un prototip al învătătoarei române din vremea Imperiului Habsburgic, de la începutul secolului al XX-lea şi poezia a fost inspirată din relaţiile sentimentale dintre poet si învăţatoarea Aurelia Rusu. Dând o interpretare personală poeziei “Dăscăliţa”, Victor Ilieşiu susţine că trăsăturile portretistice ale ,,dăscăliţei” corespund portretului învăţătoarei Aurelia Rusu: “un copil blajin, cuminte prea devreme”, ,,sfielnică”, “bălaie”. Considera că poetul nu se adresa surorii sale cu apelativul ,,frumoasa domnişoară” şi, de asemenea, nu putea să exprime asemenea sentimente de admiraţie şi afecţiune ce se desprind din poezie. După opinia sa, poezia “Dăscăliţa” s-a zămislit în mintea poetului între anii 1900-1901. Şi prin conţinutul ultimelor două strofe, din care se desprinde admiraţia poetului faţă de fiinţa iubită, se infirmă opinia că ,,dăscăliţa” ar fi fost sora lui Octavian Goga. Victor Ilieşiu reţine, în studiul său, o parte din poeziile trimise de Goga Aureliei Rusu: ,,Te-ai dus”, “A fost demult”.”Un cânt pribeag”, “Când privesc floarea de mac”, ,,Mai scrie-mi câte-o carte”, “Din toiul vremilor” , “E-atât de mare depărtarea”, ,,Icoana vremilor trecute”, “Din stelele de pe azur” , “Din valul vremii”, “ Şi dacă”, “Nu l-am uitat seninul basm”. În ordinea enumerării acestor poezii, Victor Ilieşiu realizează sumare comentarii asupra cărora nu insistăm. Geneza poeziei ,,Dăscăliţa” rămâne o temă de cercetare.
Poezia ,,Răsună toaca” i-a rămas în memoria “Domnişoarei” : ,,Mi-a dedicat-o când eram la mănăstire. Am citit-o într-o revistă, “Revista ilustrată de Şoimus”. M-a întrebat care e revista pe care o citesc şi acolo a publicat-o. ,,Iată ultimele două strofe: “Te văd în colţul vechi de strană/Cum stai supusă de răstrişti,/Şi-atâta jale pare scrisă/În ochii tăi curaţi şi trişti…” “Şi cum te-nchini în rugăciune,/Eu mă gândesc înduioşat:/Nemilostiva toac-a nopţii/Ce vis frumos ţi-a tulburat?…”
În mai multe poezii, Octavian Goga face aluzie la talentul Aureliei Rusu în domeniul artelor plastice: “Când privesc…”, “Din toiul vremilor”, “Din stelele de pe azur” etc. Câteva versuri: ,,Pare că văd cum mâna ta/S-aşterne alene pe hârtie,/Şi din penelul tău răsare/Un chip senin…o poezie” ; ,,Penelul tău mi-a zugrăvit/Chipul nădejdii ce-am uitat…”
Poezia ,,Rămâi”, ,,Luceafărul”,1903, scrisă la Blaj, este legată de despărţirea poetului de învăţătoarea Aurelia Rusu: ,,Rămâi pe veci departe/Să nu cobori la mine,/Rămâi în adumbrirea/Poveştilor senine…” ; ,,Rămâi cu primăvara/Cu fluturii, copilă,/Şi când mor trandafirii/Tu plânge-le de milă…”. În general, din versurile inedite păstrate în corespondenţa învăţătoarei Aurelia Rusu se desprind drama erotică şi profunzimea sentimentelor trăite de poet.
Scrisorile cuprind scurte relatări despre viaţa poetului, la Budapesta sau Braşov, cugetări despre iubire şi despre frământările sale sufleteşti: “De ce nu poate dura fericirea unor clipe luni, ani întregi, o viaţă întreagă?” ; ,,De ai şti câtă poezie, câtă întrupare a celor mai sfinte arte găsesc eu, în cele câteva trăsături vagi ale penelului Dumitale…“. Pe un ton duios, poetul îşi exprimă regretele pentru clipele minunate trăite cândva: ,,În singurătatea noastră tristă, luminează ca un mănunchi de raze de lună, câte-o icoană smulsă din trecut – de atunci când păreau mai frumoase stelele şi rândunelele mai drăguţe, şi luna, şi luceferii erau mai frumoşi”.
În ,,Octavian Goga în corespondenţă”, cele două volume, figurează o singură scrisoare a Aureliei Rusu din 10 mai 1900, Blaj: ,,În 8 V, m-am reîntors de acasă la Blaj, unde am aflat cu cea mai mare plăcere două ilustrate de departe. Vei cugeta: a murit sorioara, însă nu, ea trăieşte… Trei păsărele care ar putea spune multe, multe… Sper că-mi face plăcere cu vreo poză”. Cartea poştală înfăţişând trei rândunici pe o ramură de flori, alături de o filă. După cum se ştie, Goga se adresa “Domnişoarei” cu apelativul ,,Sorioară”.
Dacă omul Octavian Goga n-a dat dovadă de aceeaşi statornicie în dragoste, similară cu a primei sale iubite, de acelaşi devotament, poetul Goga a avut de câştigat, s-a îmbogăţit poezia cu tematică erotică. Cea mai semnificativă şi înfiorătoare scrisoare, impresionând puternic, de parcă ar fi o presimţire a unui deznodământ dramatic, este prima, datată în 19 februarie 1900: “Mă gândesc la deosebirea dintre ieri si azi…ieri poezia cea mai fermecătoare, întrupată în zâmbetul unui îngeraş şi mai fermecător, azi proza cea mai amară…Ce ironie…De ce nu ne-a dat şi nouă firea aripi?”
Impresionantă este poezia ,,Şi dacă…” scrisă sub influenţa celebrei poezii eminesciene cu acelaşi titlu, în care întreaga natură era erotizată: ,,Şi dacă mă mai ştiu ruga/În taina serii câteodat’/E că de-amintirea ta/Mi-e-nlănţuită inima/Ce crede nencetat./Şi dacă gândul priponit/Mi-e de trecutul depărtat/E că c-un chip senin, iubit,/Odată-n viaţă-am povestit/Şi gândul mi l-a ferecat./Şi dacă ochii-mi rătăcesc/Răzleţi-pierduţi în zare/E că dureri mă istovesc/Şi ochii tăi mă urmăresc/În orice depărtare.” Prin urmare, poetul, chiar dacă a iubit şi alte feminine, prima iubire înfiripată i-a ,,înlănţuit inima” şi i-a ,,priponit” şi ,,ferecat gândul” pentru veşnicie. Două suflete răscolite de un sentiment puternic au dat naştere minunatelor versuri erotice ale lui Octavian Goga. N-a fost să fie, în acest caz, ca cele două muze, Poezia şi Pictura să convieţuiască pentru eternitate. Câtă dreptate avea poetul antic Anacreon că greul ,,cel mai greu este să iubeşti în zadar!…”
Constantin E. Ungureanu
