Portul popular din Piscoiu

424

Zona etnografică şi spirituală a Gorjului a păstrat şi perpetuat o bogată moştenire culturală, rod al inteligenţei şi activităţii creatoare a oamenilor de pe aceste meleaguri.

Locuind într-un spaţiu unde s-au născut mituri şi legende, oamenii acestor locuri, în special cei din satul Piscoiu, păstrători de limbă şi datini, au fost mereu deschişi spre ideile generoase ale timpului, spre portul costumului popular pe care l-au îndrăgit din tată-n fiu.

Portul femeilor şi al bărbaţilor
Îmbrăcămintea bărbaţilor era confecţionată din ţesături din lână, in şi cânepă, lucrate de femei în casă.
Până acum câţiva ani, localnicii cultivau cânepa, fiecare gospodărie având un ogor de cânepă, fie de vară, fie de toamnă.
Din cânepa de toamnă se obţineau seminţele pentru recolta anului viitor.
După ce se recoltează, cânepa se adună în snopi şi este lăsată să se usuce, apoi este dusă „la topit” în „gâldane”( o baltă cu apă pe lângă izvoare). Ca să stea în apă, se pun peste ea trunchiuri de copaci, care se găsesc din abundenţă în zonă. După ce a stat în apă şapte-opt zile şi s-a „topit”, este scoasă şi pusă la uscat, acum căpătând o culoare albă.
Cânepa este adusă acasă, „bătută” pe proţapul de la sanie, este „meliţată” pentru a i se frânge tulpina şi a rămâne numai fuiorul, care se „dărăceşte” printr-un darac (un scăunel care are deasupra „dinţi” din metal) şi, apoi, se „piaptănă”.
Urmează toarcerea fuioarelor în „furcile” pe care le are orice femeie de la ţară, firele obţinute fiind derulate pe un fus.
Aţa de pe fus se pune pe un „răşchitor” (un băţ sub formă de T, având în partea de jos forma literei V) şi se obţine „jirebia”, care este „coaptă” în cenuşa din cuptor pentru a albi şi se dă pe „urzoi”sau , în lipsa acestuia, se pune pe nişte pari.
Firele obţinute, albe sau vopsite cu coajă de arin, foi de ceapă etc., se pun pe sul şi începe ţeserea în războiul de ţesut, dar, pentru ca „urzeala” să nu se rupă şi să nu se jupoaie, aceasta se ungea cu zale de dovleac.
Acum câteva decenii, războaiele pentru ţesutul cânepii erau plaste în nişte bordeie, în pământ, numite „argele”, pentru că acolo aerul era umed şi nu se rupeau firele.
Aceste „argele”au fost în punctul „Linie”, la Voichiţoiu şi la bordeiul din Piscu Radului, mai târziu apărând o „argea” în Piscul Sorii la Stancu Caragea, fiul lui Barbu Caragea.
Pânza obţinută se introduce în apă rece ( „se nălbeşte”) sau se pune, iarna, pe garduri din scândură, pentru a fi albă, apoi se croieşte şi se duce la cusut, obţinându-se obiectele de care gospodinele au nevoie: prosoape, cămăşi, izmene etc.
Pentru in este acelaşi procedeu de prelucrare ca şi pentru cânepă.
Vom face o scurtă descriere a războiului de ţesut, aşa cum l-am văzut noi la Piscoiu.
Războiul este confecţionat din lemn şi femeia care ţese stă pe „blană”, cu mâna dreaptă ţine suveica pe care o introduce pe lângă spată, printre rostul firelor.
După ce a bătut cu spata, schimbă cu piciorul drept „iapa”, care este în legătură cu „iţele” şi cu cei doi scripeţi (ei fac „iţele” să se ridice sau să coboare).
Pânza este pe două suluri, unul cu „băteala” şi celălalt cu „urzeala” şi se întinde cu ajutorul unei „tindechi”, confecţionată din lemn sau fier.
Pe sulul de la pânză, în dreapta, este „întorcătorul”.
După ce urzeala se pune pe un sul, se „năvădeşte” pânza (se trec firele prin „cocleţii”iţelor), apoi se trec prin spată.
„Lăsătorul” sau „zatca”, cum i se mai spune, ţine sulul cu urzeala ca să nu se deşire
Mai există o „sucală”, o vârtelniţă ( care stă pe un „pociump”), ţevi, mosoare.
Firele se scrobesc cu mălai pentru întărirea acestora, ca să nu se rupă.
Din pânza (de cânepă, lână, in) pe care femeile din Piscoiu o ţes în războiul de ţesut se fac ştergare, zăvelci, vâlnice, velinţe, macaturi, pături, preşuri sau numai o pânză mai groasă, „dimia”(un postav alb din lână), din care se fac haine.
Firele care au rămas după ce s-a ţesut pânza se numesc „uruioc”şi îşi găsesc diferite întrebuinţări în gospodăria unui ţăran din Piscoiu.
Bărbaţii purtau cămaşă, izmene şi o haină lungă („băibărac”), în picioare având opinci din piele de porc.
Mai târziu, au început să poarte „nădragi” şi căciuli din piele de oaie.
Femeile purtau un fel de fustă largă cu cute, confecţionată din lână, iar pe cap-„peşchirul” sau năframa de cânepă sau in.
Fusta cu cute, încreţită sau plisată, se poartă în toată Oltenia, în unele regiuni sudice ale Munteniei şi poartă numele de „vâlnic”, fiind întâlnită în Bulgaria şi Serbia.
De altfel, tipul de haine „din Muntenia şi Oltenia trebuie integrat unei zone balcanice, de la nord şi sud de Dunăre, care, prin Banat, a pătruns până în pusta maghiară”, este de părere Tancred Bănăţeanu.
Portul peşchirului sau al năframei este un element autohton.
Cu ocazia nunţilor, femeile mai poartă pe cap cununi, obiect care, iniţial, a avut o valoare magică.
Câţiva bătrâni ai satului mai poartă „cioareci”, pantaloni din ţesătură de lână albă, strânşi pe picior, dar numai la sărbători.
În textul Anonymus-ului din Budapesta (1750), cioarecii sunt integraţi portului „valah”.
Restul sătenilor au abandonat portul gorjenesc care cuprindea cămăşi cusute cu arnici sau mătase, cămăşi de „marchizet” (cusute cu fir de borangic), poale cu flori, brâie, veste, cârpe, chimire, pălării, căciuli etc, dar, cu ocazia unor serbări, mai poartă costume din dimie cu ornamentaţie foarte încărcată, alcătuit din pantaloni, vestă şi jachetă.
Ornamentele sunt executate din şnur negru de mătase şi completate cu broderii discrete de mană, de culoare albă, roşu sau albastru închis.
Deşi în sat portul gorjenesc este pe cale de a fi abandonat, totuşi, tezaurul artistic al poporului nostru nu se va pierde şi, creat de popor de-a lungul veacurilor, se va reîntoarce în forme superioare în patrimoniul cultural al oraşelor şi satelor.
Opincile purtate, în Piscoiu, la sărbători au început să dispară şi mai trezesc doar interes istoric şi artistic.
Termenul de opincă apare în medio-bulgară (opinăk), albaneză (opingă), cehă (opanki), sârbă (opanak).
Opinci dacice se pot vedea şi pe monumentul de la Adamklisi.
În sat, erau prelucrate pieile de porcine, bovine şi ovine.
După ce animalul este jupuit, pielea acestuia este „argăsită”, adică este întinsă pe o ramă sau pe nişte beţe în cruce, se pune pe ea un strat de sare şi unul de tărâţe, după un timp punându-se la uscat.
După uscare, pielea se taie, dându-i-se diferite întrebuinţări, din cea de porc se fac opinci, care se încalţă cînd se merge la munca câmpului sau cu vitele la păşunat.
Până în anul 1970, mergeam la şcoală sau la horă încălţaţi cu opinci.
Opincile se mai confecţionează şi din cauciuc, găurile pentru nojiţe fiind date cu „potricala” şi lărgite cu fusul pentru a intra nojiţa mai uşor, la Piscoiu fiind opinci de tipul iliro-trac, după afirmaţiile cercetătorului Florea Bobu Florescu.

Portul în funcţie de anotimp şi vârstă
Fetele poartă părul lăsat pe spate, cu o coadă sau două, în vârful acestora punând o „plantică” de diferite culori, iar, vara, cele mai multe îşi pun flori la ureche.
Femeile poartă conci şi cămăşi lungi, cusute la guler, pe piept şi pe mâneci cu râuri de flori, în diferite culori. Mânecile sunt largi, cu altiţă şi râuri în piez.
Există şi cusături în muşte, iar la poalele cămăşilor atârnă colţişori, „răuri”, „fluturi”, mărgele, care se observă bine pentru că fusta este ridicată mai sus de aceste flori.
Peste cămăşi, femeile pun fuste, iar brâurile cu care se încing au diferite culori.
Pe cap poartă peşchire sau cârpe.
În afară de opinci, femeile mai poartă bocanci, ghete, pantofi
În timpul verii, bărbaţii purtau cămăşi lungi peste pantaloni, cămăşile flăcăilor şi ale bărbaţilor având pe piept „şerpi”(flori în spirale).
Se încing cu „breciri” şi poartă, peste cămăşi, veste cu flori negre.
G. T. Niculescu-Varone, folclorist, care s-a ocupat şi de costumul popular, afirma că „În Oltenia excelează frumuseţea ţesăturilor, iar în judeţele Vâlcea, Mehedinţi, Gorj şi Romanaţi se fac cele mai artistice cusături româneşti”.
În obiectele populare pe care le-am studiat am observat următoarele:
– pe o cămaşă din 1886 se găsesc cusături cu motive geometrice, iar florile sunt cusute cu mătase;
– altiţa mânecii altei cămăşi are flori cusute cu muşte, iar arniciul are culori verzi, roşu, albastru, galben, fiind şi motive florale cusute cu mărgeluşe de diferite culori;
– pe mâneca altei cămăşi apar fluturi metalici aşezaţi în mijlocul motivelor geometrice;
– pe feţele de pernă se coseau, cu roşu, verde şi albastru, diferite păsări şi animale, ghivece cu flori;
– batistele, care se pun pe pieptul nuntaşilor, au cusute flori într-un colţ;
– într-un semn de carte din pânză, din 1940, semnat de Elena Bălă, erau cusute flori;
– pe cusăturile mai vechi sunt motive geometrice, iar pe cele noi sunt motivele florale.
Cusăturile sunt lucrate cu multă artă şi precizie, iar frunzele, florile, păsările pe care sătencele din Piscoiu le vedeau în fiecare zi, au fost redate artistic în cusături pe îmbrăcăminte sau pe velinţele şi scoarţele din cameră, pe feţe de pernă, pe batiste etc.
Toate demonstrează dragostea omului pentru frumos, pentru ceea ce îi înnobilează sufletul şi viaţa.
Profesor, Gheorghe Sinescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here