Portrete în acvaforte – Horia Gârbea şi mesajele sale simbolice

721

În eseostudiul meu, succint totuşi, despre trei dintre cărţile de poezie ale lui Horia Gârbea, încerc a mă delimita de opiniile celorlalţi cronicari contemporani (printre ei de pildă Nicolae Manolescu, Dan Cristea, Paul Aretzu). Am la o adică la rându-mi argumentele, la nevoie contraargumentele, mele. Nu intru în polemică cu nimeni, mă bazez pe propria-mi experienţă profesională într-ale scrisului şi pe propriu-mi orizont cultural-hermeneutic.
M-am ocupat recent de cărţile foarte recente ale unor scriitori ca Adrian Alui Gheorghe, Marius Marian Şolea, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Liviu Ioan Stoiciu, Ana Blandiana, Adrian Popescu, Paul Aretzu, Gellu Dorian, Angelo Mitchievici, Marian Drăghici, Mircea Cărtărescu şi ale altora de acelaşi calibru. Horia Gârbea pare să se exprime sartrian relevând legătura pe care poetul trebuie a o scoate la lumină şi care, eficientă, va lămuri noţiunea de adevăr metapoetic. Încă, naiv, slavă Domnului, acesta ca şi Nietzsche crede că poate popula într-o (dis)continuitate de operă deschisă lumea cu mituri noi ca de exemplu: călătoria spre efiria, poemul regăsit, castelul de lângă lac, fântâna cu licornă, putregaiul, macaraua din port, trecătorul din Karona, viermele îndoielii, omizile cireşului, fereastra deschisă, liftul, călimările, literele din plimb ş.a.m.d. care vădesc fiecare şi dimpreună desacralizarea „istoriilor mitologice camuflate în profan” şi îndeobşte lupta omului etern de a ieşi din timp. Ca «om etern» poetul are nostalgia epocii fericite a începuturilor, unde supranaturalul revelat s-a menţinut anistoric şi anamnetic, fiind primit prin actul sacerdotal al comunicării: o simplă relaţie între acel act şi credinţa în poezia care – citez – „te înspăimântă” ca o „amantă vulgară” pe care, ce paradox, poetul o înţelege şi o iartă, o scoate în oraş, deşi îl huiduie „toţi călătorii impiegaţii, acarii”. „Poemul regăsit… pe fondul alb înconjurat cu cercul roşu al interdicţiei” este „o garanţie surprinzătoare” că visul din „insula mijlocie” mai are, măcar virtual, forţa de seducţie şi de reducţie la „modelele acelea simple… foarte greu de trecut pe hârtie”.
În „Discursul îndrăgostit”, Roland Barthes enunţă prima regulă a scriiturii care se constituie pe măsură ce vorbeşte şi care trebuie să se producă într-un spaţiu de scriitură şi imaginaţie aflat în indiviziune, animat doar de „forţe ale limbajului”, nu şi „de însuşirile unei specii” lirice.Horia Gârbea optează pentru o atitudine similară pentru metoda că orice limbaj trebuie deconstruit (adică semiologizat) cu scop definit: desfacerea imposturii claselor de enunţuri, eliminarea plictisului, infatuării, învârtirii în gol a figurilor transretorice (adică poetice). Astfel Horia Gârbea – repet dumirit – face din discontinuul îndrăgostit de futilul antidoctrinar şi nonapologetic un autentic fapt de scriitură, cuprins în însuşi tipul transuman, (ci nu doar uman – n.m.). Alegându-şi „celălalt drum”, poetul îmbracă haina de „tip cam suspect” vânat în haită de pradă de cetăţeni, poliţişti, pompieri etc. Ba şi copiii îşi şoptesc „cine ştie cine e/ cine ştie unde se duce”. Dar tot acest circ a durat „tot aşa până s-a auzit tunetul/ până a strălucit fulgerul/ cu care zeii au prefăcut Karona/ în scrum albăstrui/ în bile de zgură sticloasă”.Comportându-se într-atât de original Horia Gârbea se trezeşte – vorba lui Nicolae Manolescu – sorescianizând, însă deloc epigonic. Ci, dimpotrivă, elaborând o poezie cu tâlcul la vedere, cu un sens al mesajului descifrat autoreferenţial de poetul livresc. Specia cultivată preferată pare să fie parabola hazoasă, spirituală, ironică. Spre norocul lui, autorul schimbă oarecum macazul imediat în 2012 în „Trecutul e o sărbătoare”, unde personajele sunt consistente şi paradigmatice, trase direct din Biblie, din orfism ori pitagorism, din simbologie, ori luând formă de povestire iniţiatică precum în romanele/ utopiile lui Ioan Flora ori excelentului volum din 1999 al lui Paul Aretzu „Orbi în Paradis”. O asemenea poveste începe, de pildă, la Troia; altele se vor „amintiri din închisoare”, al căror stil mă trimite inerent la Paulo Coelho ori la poeticitatea unor Joyce sau Marquez ori Llosa sau Fowles, ale căror naraţiuni rămân mereu fascinante cu efecte magistrale, cu montaje bazate pe „poetica secţiunii în lăţime” (adică a transversaliilor). Glisând dinspre ficţiune spre dicţiune proemziile lungi de genul „Cum se anunţă o victorie”, „Primăvară în galileea”, „Trecutul – o sărbătoare” sau din postmodernism în transmodernism de-o manieră dezinvoltă atent încorporată arhitextual. Ar afirma Gérard Genette că o povestire abordată în verslibrism poate fi simultan heterodiegetică şi homodiegetică (adică ficţională şi factuală).Şi, totuşi, autocefalul Horia Gârbea lasă pe traseu urme indiciale: fie o pată de sânge care ia forma unui fluture, fie o evocare a lui Nichita Stănescu, a lui Virgil Mazilescu, a lui Franz Kafka, fie o auto-incriminare a propriei neputinţe de a se delimita de infirmitatea numită postmodernism practic „de neocolit/ nu poţi scăpa de ea/ cum nu poţi scăpa de moarte”. Uite că aici îl contrazic pe comilitonul meu de „Atelier de poezie Serile la Brădiceni” căci eu izbutit-am a mă reinventa ca fondator şi militant consecvent al transmodernismului între anii 2000 – 2020. Dar nici domnia sa n-a ezitat a recurge la resacralizarea registrului semantic, stilistic, hermeneutic etc. (vezi ca atare „Infirmitate”, „Sala tronului”, „Duminica dimineaţa” (o replică discretă la „Corbul” lui E.A. Poe şi la „O fabrică de coşmaruri” a lui Gabriel Chifu)).Una lângă alta şi una peste alta cărţile de poeme ale lui Horia Gârbea se citesc cu plăcere, cu interes, cu admiraţie (in)voluntară. Aşa mi s-a întâmplat şi cu „Celălalt ţărm” din care selectez pentru „Anuarul MdB/2020” un ciclu reprezentativ pentru arta compoziţională a unui scriitor pentru care Shakespeare, Eliot, Pound sunt certe achiziţii declanşatoare de deliberări lăuntrice memorabile. Am să încep cu „Momentul”, gândindu-mă, ca şi Catriona Kelly, la capodopera lui A.S. Puşkin „Mi-am ridicat un monument”; „Celălalt ţărm” reamintindu-mi „Ţărm”ul lui Giuseppe Ungaretti; „La înălţime”, tresărind la personanţa poemului „Din înălţimi de unde tot cugetă lumina” al lui Guillaume Apollinaire, în memoria-mi ca de obicei fenomenală, la care ţin să adaug un al patrulea poem şi el sunând rimbaldian „Sinestezie”, ca să închei cu „Glosă” ca un remember al lui Mihai Eminescu.
Bibliografie
– Horia Gârbea: Pantera sus, pe clavecin; Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011
– Horia Gârbea: Trecutul e o sărbătoare; Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012
– Horia Gârbea: Celălalt Ţărm; Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017
Laureatul pentru Poezie al ANPCP „Serile la Brădiceni”/2020
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here