Pompiliu Marcea – exeget al clasicilor

679

După un debut neconvingător, cu studiul „Alexandru Sahia” (Edit. pentru Literatură, în colecţia Mica bibliotecă critică, 1961), autor considerat valoros pentru că era ataşat clasei muncitoare, „ostaş credincios cauzei proletariatului”, Pompiliu Marcea va fi preocupat de opera unor scriitori de prim rang ai literaturii române. Repoziţionarea era o dovadă că se produsese ieşirea din eroare, că se trecuse prin purgatoriul schimbării convingerilor impuse de realismul socialist.
Monografia „Ioan Slavici” (EPL, 1965), urmată de alte două ediţii, îl va situa pe Pompiliu Marcea în rândul istoricilor literari de prestigiu şi al analiştilor de mare rafinament al operei slaviciene. I-a înţeles chiar unele erori, l-a apărat de acuzaţia că ar fi fost „scriitor vândut”, a regretat că s-a stins sărac şi lipsit de onoruri, ca un adevărat mucenic al luptei pentru ceea ce credea că-i dreptate şi adevăr. Cuvintele scrise pe cruce, aparţinând lui Gala Galaction, i se par relevante: „Primeşte, Doamne/În rândul drepţilor/Pe dreptul Ioan Slavici/Care a trecut prin viaţă/Cu rară înţelepciune/Şi superioară îngăduinţă”.
Era firesc ca din cele patru capitole dedicate operei – povestitorul, dramaturgul, nuvelistul şi romancierul – cel mai interesant să fie cel în care sunt comentate nuvelele. După ce apreciază întrepătrunderea dintre real şi fantastic în „Comoara”, consideră nuvela superioară unei scrisori cu tematică asemănătoare, „Comoara regelui Dromichet” de Cezar Petrescu, prin realism şi adâncime psihologică. Duţu al lui Ene îşi redobândeşte umanitatea iniţială în final pentru că nu comisese nicio crimă în agonisirea banilor. Nu la fel se va întâmpla cu Ghiţă, unul din protagoniştii nuvelei „Moara cu noroc”. Aceeaşi dominaţie fascinantă, pe care o avusese comoara asupra lui Duţu, o va avea Lică asupra lui Ghiţă. Sunt detectate influenţele curentelor literare asupra lui Slavici: Lică, amestec ciudat de om şi demon, descinde din tipologia romantică. Asocierile cu unele personaje balzaciene învederează acuitatea observaţiilor. Vraja exercitată de Lică asupra lui Ghiţă trimite cu gândul la cea practicată de Vautrin asupra lui Rastignac. O concluzie justă este şi cea care îl consideră pe Lică „un veritabil Vautrin al literaturii noastre, cu nimic mai prejos decât celebrul erou al lui Balzac”.
Paginile în care sunt caracterizate personaje feminine denotă o bună cunoaştere a psihologiei acestora. Nu doar Ana, ci şi Simina din nuvela „Pădureanca” stau mărturie în această privinţă.
Referitor la romanul „Mara”, Pompiliu Marcea se înscrie în categoria istoricilor literari care l-au apreciat, după ce destui îl minimalizaseră. În sprijinul atitudinii sale îl citează pe Şerban Cioculescu: „Mara este cea mai expresivă operă epică apărută între 1880 – 1900, ba chiar cel mai roman al nostru înainte de Ion”.
Începând cu ediţia a doua, monografia beneficiază şi de un capitol cu observaţii pertinente asupra limbii şi stilului operei lui Slavici.
Din lucrarea „Convorbiri literare” şi spiritul critic (Edit. Minerva, 1972, ediţia a II-a, 1995), remarca îndeosebi preocuparea de a-l aşeza acolo unde merită, pe un alt clasic al literaturii române, Titu Maiorescu. Demersul lui Pompiliu Marcea se înscrie pe linia deschisă de Liviu Rusu, I. Vianu şi urmată de Eugen Toader, N. Manolescu, replică dată „academicianului” C.I. Gulian, unul dintre detractorii maiorescieni. A asigurat prestigiul „Convorbirilor literare”, dar şi revista a avut meritul de a-l face cunoscut marelui public. Concluzia firească este că nu poate dăinui o revistă de literatură fără un critic remarcabil, dar nici un critic prestigios în afara unei publicaţii, aidoma. Reputaţia critică a lui Titu Maiorescu n-a fost creată de prelegerile populare, ci de studiile critice apărute în paginile „Convorbirilor”. Studiul Despre poezia română, cunoscut apoi cu titlul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, se înscrie în baza schopenhaueriană a esteticii maioresciene. Ipotezele sale se dovedeau, în linii esenţiale, juste: confuzia dintre estetic şi cultural imprimase literaturii române o direcţie falsă, ceea ce impunea o critică severă. Aceasta izvora dintr-o situaţie dramatică, din faptul că ne aflam în plin dezastru. Tonul de legislator sau de magistrat care judecă şi condamnă era cel firesc. Pompiliu Marcea îl absolvă de dogmatism şi rigiditate, considerându-l un bun psiholog, al individului, dar şi al maselor. Adevărurile fundamentale privitoare la cele două condiţii ale poeziei, materială şi ideală, erau ignorate de contemporanii lui Titu Maiorescu. Criticului i se recunoaşte meritul de a fi cel dintâi care face deosebire între critica culturală şi cea estetică, fiind, de altfel, creatorul acesteia din urmă. Sunt semnalate şi unele idei discutabile, dar accentul cade asupra celor viabile: teza gratuităţii artei, a catharsisului, aprofundată în studiul Comediile d-lui Caragiale. Acuitatea aprecierilor lui Pompiliu Marcea este învederată şi de afirmaţia că Maiorescu este „un adevărat precursor al poeziei moderne, antiretorice”. Se găseşte în germene şi ideea de ambiguitate, preţuită, dar şi exacerbată de către unii modernişti, iar în „ascunsa armonie” am putea identifica sinestezia simbolistă din „Corespunderi” de Ch. Baudelaire. Acuzaţia de opacitate la arta modernă, urmare a formaţiei clasiciste şi a temperamentului, este totalmente nedreaptă, criticul intuind esenţa eternă a poeziei.
Interesante sunt şi observaţiile lui Pompiliu Marcea privitoare la „formele fără fond” tratate de Titu Maiorescu în articolul „În contra dicţiei de astăzi în cultura română”.
Despre Pompiliu Marcea am vorbit de mai multe ori, o dată chiar cu vădită emoţie, căci eram în rândul auditoriului şi doi renumiţi istorici literari, profesorii universitari Dan Grigorescu şi Ştefan Cazimir. Cum „verba volant”, considerăm că a venit momentul să transmitem ideile şi prin intermediul scrisului.
Ca o concluzie la demersul istoricului literar, reţinem ideea că Titu Maiorescu a reprezentat un ferment viu al literaturii române, „una din cele mai puternice personalităţi ale culturii noastre din toate timpurile. Miminalizat de George Călinescu, care îl considera „o mare minte mediocră”, denigrat de proletantişti, Titu Maiorescu îşi găseşte locul pe soclul meritat cu prisosinţă.
Cel de-al treilea clasic asupra căruia Pompiliu Marcea şi-a îndreptat atenţia a fost Mihail Sadoveanu. Alături de cele două cărţi fundamentale, Lumea operei lui Sadoveanu (Edit. Eminescu, 1976), şi Umanitatea sadoveniană de la A la Z (Edit. Eminescu, 1977), mai poate fi amintită şi lucrarea Mihail Sadoveanu – 100 de ani de la naştere (1880 – 1980) (Edit. Cartea Românească, 1982). Din propria-i mărturisire aflăm că s-a apropiat cu sfială de opera sadoveniană care „complexează prin proporţii şi substanţă”. A dorit să dea şi o replică acestor critici care insistă excesiv asupra compoziţiei meşteşugului, uitând că materia adâncă a literaturii este omul. Se impune corectarea expresiei lui Maiorescu că formele, odată introduse, sunt şi perfecte. Istoria dovedeşte că ele se adaptează şi se îmbogăţesc treptat, conformându-se legilor evoluţiei. În Însemnări zilnice abordarea devine mai elastică şi mai rezonabilă.
Se impune să-i cercetăm sufletul, să pătrundem adânc în labirintul gândurilor şi în lumea ideilor sale.
Primul capitol din Lumea operei lui Sadoveanu este dedicat femeilor, portretele Victoriei Lipan, jupânesei Ilisafta, Magdei Orheianu, Ancuţei celei tinere şi altora constituie incontestabile izbânzi ale autorului. Eroinei din Baltagul îi recunoaşte însuşiri eminamente bătrâneşti, îi remarcă destoinicia specifică bărbaţilor. Concluzia este că Victoria Lipan „este una dintre cele mai vii şi mai adevărate femei din literatura română şi, fără nicio exagerare, din cea universală”.
În spiritul antitezei realizate de I. Creangă între oamenii de la munte şi cei de la şes, Pompiliu Marcea observă că muntencele nu sunt „secătuite”, ci „zvelte şi subţiri”, nu muncesc pământul, sunt totdeauna proaspăt pieptănate, gătite de sărbătoare, lăsate de Dumnezeu pentru bucuria bărbatului. Prin capacitatea de rezistenţă, aproape mitologică, Victoria „reproduce, la dimensiuni individuale, însuşi destinul nostru ca popor. Cineva afirma că femeile au profunzimi sufleteşti mai mari decât bărbaţii, aducând ca argument că niciuna nu s-a îndoit, n-a fugit şi nu l-a părăsit pe Iisus pe drumul Golgotei. Au putere de a se dărui, au inima caldă, aduc lumină şi bucurie. Chiar dacă sunt fiinţe plăpânde, au suflet mare, plin de gingăşie şi delicateţe. Sunt portretizaţi apoi ţărani, boieri (unii „corbialbi”, adică demofili), muncitori, intelectuali, oşteni, domnitori, haiduci.
În ceea ce priveşte Umanitatea sadoveniană…, se impune observaţia că e prima lucrare de acest gen la noi (la francezi există două dicţionare ale personajelor balzaciene şi un repertoriu de personaje proustiene). Se realizează o vedere de ansamblu a universului uman al scriitorului. Spaţiul acordat fiecărui erou este în relaţie cu valoarea sa în cadrul tipologiei sadoveniene. În pofida meritelor incontestabile ale lui Pompiliu Marcea, istoricul şi criticul literar nu şi-a găsit un loc nici în Istoria criticii a lui Nicolae Manolescu, nici în Istoria literaturii române contemporane a lui Alex. Ştefănescu. În cartea lui Nicolae Manolescu apare la bibliografie, la capitolele Ioan Slavici şi Mihail Sadoveanu, nu şi la cel dedicat junimismului. Poate că a fost mai puţin înzestrat cu arta de a scrie frumos, poate că s-a raliat cu protocroniştii, dar din întreaga sa operă, Pompiliu Marcea ne apare ca un autor instruit, cu o bogată cultură generală, cu un scris sobru, completat, totuşi, de atenţia acordată nuanţelor şi implicaţiilor pe care le presupune cuvântul (a se vedea reliefarea unor bijuterii din creaţia sadoveniană). Literatura a iubit-o mai mult decât pe sine, de aici a izvorât spiritul de sacrificiu.
Prof. Eugen Velican

P.S. Pentru strămoşii noştri latini, numele avea o însemnătate covârşitoare. „Nomen est omen” (numele este profeţie), au decretat ei. Celor care poartă nume de buruieni otrăvitoare le recomandăm să accepte o altoire cu plante comestibile – niciodată nu-i prea târziu – pentru a nu mai împrăştia în jurul lor toxine, pentru ca buzele lor nedrepte şi limbile lor viclene să nu mai învenineze lumea pe care o frecventează.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here