Nu cunosc suferinţă mai mare şi mai grea decât aceea a scrisului. Să fii Universul tuturor lucrurilor, să fii gravitaţia şi imponderabilitatea Creaţiei, să fii clipa de dureroasă luciditate a mersului lumii, să fii conştiinţa care cuprinde Universul, să fii linia care adună şi risipeşte, în acelaşi timp, materia care însoţeşte spiritul, să fii moartea şi învierea cuvântului. Să trăieşti înăuntru şi în afara Creaţiei într-o permanentă explozie este doar o parte din ceea ce se petrece în fiecare clipă în viaţa scriitorului.
Aceată continuă mişcare de energii răscolite de univers este sensul scriitorului Ion Sanda. Domnia sa ştie că împlinirea cuvintelor se petrece prin propria lor spontaneitate, timp în care Universul îşi aliniază înţelesurile spre acest lucru, însumând în mişcarea lui dorinţa scriitorului de a-şi vedea cuvintele devenind vederea acestui început. Pentru a spori mai bine lumina, o desparte de ea însăşi, desăvârşind-o într-un act de mântuire, care se aşază înăuntrul cuvintelor cu un miez cu mireasma vibrând în toate lucrurile atinse de deşertăciune.
În poezia sa, veşnicia nu se reflectă în ea însăşi, pentru că ar trece neobservată, ci se vede, paradoxal, tocmai în puterea lucrurilor trecătoare, acolo, un ochi de apă fiind mai adânc decât întregul Univers. Reuşeşte acest fapt prin iubire, sinceritate, devotament şi supunere faţă de cuvânt.
Cu fiecare poezie, Ion Sanda opreşte la timp risipirea noastră spre timpul recreat, până când reversibilitatea gândirii îşi ia existenţa din fiecare plan anterior sieşi. Viaţa domniei sale stă în interiorul unor traiectorii spontane, în care cuvântul şi meditaţia împlinesc actul creaţiei, în toată plenitudinea naturii ancestrale. Din vechime până în cealaltă vechime, scriitorul Ion Sanda se aşază cu smerenie sub semnul cuvântului, strălucind ca un om prin a cărui aură se aude suferinţa paradisului pierdut.
Laurian Stănchescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România
