Dinu Flămând scrie o poezie de rafinament, de elevație, ritualică, sacerdotală, liturgică, cu (re)surse infinite / transfinite în arhaic, mitologie, ezoteric, în gândirea orientală și medievală. În plus, încă de la debut s-a distins prin inefabilul muzical, prin apeironicul mesaj, prin nota rezidentă în peisajul unei bolgii urbane, alcătuită însă de un neofit. După cum reperează și Gheorghe Grigurcu, modalitatea lui Dinu Flămând e aplicată impulsiv complexului citadin, iar blagianismul este transbordat într-o euforie campestră, cu luminoase vedenii ca la Mircea Bârsilă. „Natura sa e ambie, având putința de a înregistra atât în mediul originar (care-i va dărui un liant plastic, o discretă infrastructură), cât și în cel de adopțiune, orășenesc-livresc. Acesta din urmă îi oferă posibilitatea unei corelări cu expresionismul. Gestul său imagistic devine mizantropic, crud cu sistem, nu departe de zona lui Ion Caraion.
Dinu Flămând își restrânge discursul liric spre un intimism antiemfatic, într-o fantezie țepoasă, frizând un delir cinestezic (Grigurcu 1979, pp. 477-484). El procedează, ca și Anaximandru, al cărui apeiron face să reprezinte raportul ontic dintre material și spiritual, dintre faza invizibilă a lucrurilor și absolut, dintre vechi și nou, dintre substratul ideatic și concret. Simbolul „a treia pleoapă” îl încadrează pe Dinu Flămând în categoria cultiștilor – își formulează opinia Nicolae Ciobanu, în 1972 (Ciobanu, 1972, pp. 327-330). De pe aceste metereze, poetul decolează, după părerea lui Dinu Flămând dintr-o „introducere în opera lui G. Bacovia”, în propriu-i mit personal și proces imaginativ (Flămând, 1979, pp. 109-143).
Ion Negoițescu, în volumul său „Scriitori contemporani”, își amintește că Dinu Flămând a fost echinoxist. El îi comentează „Stare de asediu” însă o face cu entuziasm: remarcă generos gravitatea tonului și ponderea ideației, rigoarea exemplară a trăirii și incisiva putere a expresiei; deopotrivă îi validează esteticitatea meșteșugului și limbajul ca având o înaltă acoperire morală și o exemplară libertate de gândire. Dinu Flămând e acel poet cu tentă academică și e de formație un transdisciplinar când Charles Darwin e citat cu ironie amară, iar Fernando Pessoa cu fervoare și complice în utopism (mai degrabă disto- și anti-utopism cu Orwell, Zamiatin, Grossman, Zinoviev).
Semnele înstrăinării și ale dezagregării, notele expresioniste, altoirile fac din Dinu Flămând, cel din „Stare de asediu” (1983), autorul unei depoziții dureroase și credibile, o mărturisire impresionantă pe care noi, supraviețuitorii erei dejisto-ceaușiste, ne-o asumăm autocritic „Poetul aparține… puternicei și ramificatei familii a expresioniștilor Europei”. Pe toți aceștia îi unesc forța transfiguratoare a exasperării, tensiunea, vibrația tragică, sentimentul escatologic (Negrici, 2019, pp. 615-618).
Eu mi-am procurat, în 2005, o carte care m-a sedus prin aspectul că formația mea academică și-a dezvoltat frontul literaturii franceze și tot pe el și-a consolidat contraforții. E vorba de „Grădini / Jardins”, o ediție bilingvă, româno-franceză, cu contribuția traducătoarei Claudia Fontu.
Poemele le citisem în Vatra (iunie 11-12, 2004) și ar fi putut accepta subtilul: „bocet pentru o lume care apune”.
Volumul „Grădini” conține trei cicluri: Grădini / Jardins: Bocitoarele / Les Pleureuses; Emigrantul Ulise / Ulysse, L’emigrant. Imaginile haigine irup violent și vigilent cu „uimirea regăsirii”: „misterul izvorului – deschisa rană sub burta colinei”. Ajuns „la zidul propriei sale ironii”, plânge de partea cealaltă „șiroind de această bucurie a pierderii”. Ca și Lucian Blaga, cu ceva timp înaintea lui, „face întâiul pas către liziera misterului” unde „merii bătrâni se învăpăiau în prelungirea mirajului /…/ profitând de absența timpului levitația devenea un miracol secret repetat (evident cu iz heraclitic – n.m.,I.P.B.) la marginea râului”.
Dar se întâmplă ca vreun poem să aibă ceea ce eu, sperând / anticipând, am găsit „densitatea lui Dumnezeu” (vezi poemul de la pp. 22-26, dar și „picoteala lui Dumnezeu” (în același text).
Capodopera cărții s-ar putea să fie „Emigrantul Ulise”, unde poetul recurge la transvăzări transretorice, la construcții sintactice mereu noi pentru imaginație, la condensări ale triadei imaginativ-afectiv-conceptual într-o literatură de gradul al doilea, marcată de serviciile intertextualității, dar oarecum și de moștenirea unui Geo Dumitrescu, translată în regimul recuperărilor axiologice ale unor „monstruoase” contribuții ale Umanității la îmbogățirea literară a patrimoniului universal de la Euripide (amintit de Dinu Flămând la p. 36) și până la Dante (citat la p.47) ori Joyce cu al său roman „Ulise”, la care poetul român, plecat în exil la Paris, a venit cu remarcabila replică „Emigrantul Ulise”: „totul concentrat”, „sub privirea gratuită a constelațiilor”. Ca și Ulise, poetul e un „clandestin al destinului” / care speră că undeva, pe „un țărm provizoriu”, unde ar deprinde „noua limbă ce pune piedică amintirilor în vreme ce pe spinarea obiectelor năpârlește coaja vechilor nume”. Aceasta e o ars poetica a regenerării poeticității nominale „în aceeași placentă… cu excesul lăuntrului său învățându-și ochii pe întuneric să vadă și altă culoare de întuneric iar apoi chiar un început de lumină nocturnă ce nu mai seamănă defecațiile Infernului”. Aș putea înțelege că „mama” evocată în „Emigrantul Ulise” e limba română spre care „urcă pe circuitul secret al melancoliei”; „nimic nu ezită în cuvântul definitiv iar Ithaca (aceasta fiind patria utopică a poetului / poemului – n.m.) rămâne viitor provizoriu al unui trecut cu clanțe sparte prin care se uită în case luna printre ruinele reconstituirii”; așadar poetica regenerării are drept bază „arta reconstituirii unui limbaj vechi și totodată nou, după cum aflăm și din poemul „Bocitoarele”.
Bibliografie:
-
- Gheorghe Grigurcu: Poeți români de azi; Editura Cartea Românească, București, 1979;
- Nicolae Ciobanu: Panoramic; Editura Cartea Românească, București, 1972;
- Dinu Flămând: Introducere în opera lui George Bacovia; Editura Minerva, București, 1979;
- Negoițescu: Scriitori contemporani; Editura Paralela 45; Pitești, 2000;
- Eugen Negrici: Literatura română sub comunism, Editura Polirom, Iași, 2019;
- Dámaso Alonso: Poezie spaniolă, Încercare de metode și limite stilistice; Editura Univers, București, 1977;
- Nicolae Manolescu: Despre Poezie; Editura Cartea Românească, București, 1987;
- Dinu Flămând: Grădini / Jardins; Ideea Design Print Editură, Cluj, 2005.
Ion Popescu-Brădiceni, Scriitor, doctor în filologie
