Peste deal, la unchiul Nicolae (IV)

97

Prânzul era pe terminate, când în poartă bătu cineva. Tocmai ajunseseră la must şi dodica Ioana se luă cu mâinile de cap.
– Iar veniră lăiaţele alea! Doamne, cum să mă scap eu de ele? Ţi-am zis, Nicolae, şi nu m-ai ascultat! Zi-le, omule, să nu mai vină, că n-am nevoie de ghicitul lor!

– De ce nu le zici tu? îi reproşă Nicolae.
– Dar ţi-am mai spus că într-o zi a venit şi tartorele ăl bătrân. A stat în drum şi se tot uita, parcă să vadă pe unde poate intra la furat. Al dracului de moroi, când am ieşit cu vadra să iau apă, că l-am văzut din tindă, a plecat nepăsător, fără să zică o vorbă.
– Bărbate, zise dodica lui nea Nicolae. Ăştia pun ceva la cale şi o să ne prade, de ajungem de pomina lumii. Pune piciorul în prag şi spune-le să nu mai vină!
– Du-te şi spune-le tu, că pe tine te caută!…
– Ieri, când am venit, interveni Petrică, am găsit-o pe muma la masă cu o ţigăncuşă tânără şi frumoasă, de nu mi-a venit să cred! Am înţeles că o cheamă Brânduşa. Îi adusese un clopot pentru vacă şi prezenţa mea le-a stricat taina şi prânzul, că a plecat parcă furişându-se. Mi-a lăudat-o muma, de parcă ar fi vrut să-i fie noră. S-au mai schimbat şi căldărarii, mai ales de când i-a obligat să-şi ia pământ şi să-şi facă şi case… Ăştia de unde vin?… Unde au casele? întrebă Petrică.
– Dumnezeu ştie!… zise nea Nicolae. Eu nu i-am întrebat.
– Ioană, tu le-ai întrebat pe ghicitoarele tale? Că mereu le-ai avut aici, în mijlocul bătăturii şi v-am auzit râzând din fundul grădinii, când scoteam morcovii. Tu cu ele n-aveaţi altceva mai bun decât să vă hliziţi… Sau ţi-a spus cu cine te-ai mai iubit şi ţi-e ruşine acum de tine!
– Nicolae!… Dă-o dracului de vorbă! Mai bine înghite-ţi-o şi taci!… Că mă superi tocmai azi, în sfânta zi de duminică şi te bate Dumnezeu. Eu atât ştiu, pe-a bătrână o cheamă Mariţa şi pe a tinără Brânduşa.
Dodica Ioana se sculă de la masă şi merse la poartă unde era aşteptată. A deschis poarta şi femeile au intrat în curte. Cele două ţigănci erau îmbrăcate de sărbătoare, chitite cu salbele bogate, cu cercei potriviţi de mari şi părul frumos pieptănat. Ioanei i s-a părut că miros şi a parfum, sau vreo floare cu miros neştiut de ea. Când au văzut masa pusă, au vrut să se retragă, dar dodica Ioana nu le-a lăsat… „că noi mâncarăm!”
– Şi noi mâncarăm, cocoană, dar trecurăm aşa cum am vorbit şi să-ţi aducem spânz, că vine o molimă la porci şi-i bine să-l ai în casă.
– De unde ştiţi voi? le întrebă Ioana.
– Noi să nu ştim, cocoană!? Ce nu ştim noi, care umblăm prin toată ţara asta! Că aşa ni-i soarta lăsată de Cel-de-Sus, trăi-ţi-ar omul, că l-ai avut frumos! Ţi-a fiert mustul?… Că zău aş bea o cană, că de mâncare suntem sătule, zise Mariţa, ţiganca a bătrână.
Toate trei femeile intrară sub corlată, se aşezară pe scăunelele mici cu trei picioare, Ioana aduse o oală cu vin în fierbere şi puse în două căni de la Joimari.
(Va urma)
ION GOCIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here