Nicolae mergea atent să vadă pe unde calcă, dar se uita şi în faţă la străinul de dincolo de gardul grădinii.
– Bună ziua, unchiule! Bine v-am găsit şi îmi pare bine că sunteţi tot cum aţi fost!
– Ohoo, pe cine văd eu! Băi, nepoate, ce bucurie mare îmi făcuşi tu astăzi! Când ai venit, măi copile? Şi trăgând cuiul din bulumac, pus spre a o ţine încuiată, deschise poarta făcută din lănteţi de plop.
– Ieri după-masă. Nu pot sta mult şi azi, fiind duminică, venii să vă văd. Arătaţi bine, unchiule, şi mă bucur că sunteţi sănătos! Dodica Ioana ce face?
– Sănătos pe naiba! Nu vezi ce brâu port? Am o şiatică de nu mai dorm nici noaptea, …cum dormeam! Eh, asta-i şi alta nu-i. Cât o mai fi!…
Se îmbrăţişară, se sărutară şi lui Petrică îi veni un miros de ţuică regurgitată, pe care unchi-su Nicolae o surbicăise azi-dimineaţă pe nespălate, ca să poată mânca! Că avea treburi.
Prinşi cu mâinile de după umeri trecură pe lângă privată, groapa cu boască scoasă de la cazan, unde mai spărgea la sâmburii de prune fierte doi porci din rasa Marele Alb, ajunseră la corlată, unde în zălar fierbea o căldare cu dovleci şi la foc, pe lângă oalele cu mâncare puse la fiert, străjuia dodica Ioana, soţia lui nenea Nicolae.
– Auu, Doamne, mânca-ţi-aş sufletul! Cine veni pe la noi!? Şi sări să-l pupe pe obraji. Ce frumos te-ai făcut! De când nu te-am mai văzut? …Că nu credeam că o să te mai văd şi muream cu durere în suflet. Feerice de Mărgăreta, că a avut parte de aşa copil. Să i-l ţie Dumnezeu, că-i bun şi mare!
– Vezi, Nicolae, de ce spusei eu să tai cocoşul al mare! Şi aşa nu mai călca el găinile, că n-aveau loc de el ăi timpurii, de anul ăsta, care-s mai buni de sămânţă. Am visat eu, de azi-noapte, că ne calcă cineva bătătura. De, măă!… Cum mi se izbândesc mie visele! Şi în hăl an, când a venit pe la noi al lui Tomiţă, tot aşa am visat, ca şi acu!
Dodica Ioana puse stăpânire pe nepot şi turuia cu laude cum numai ea ştia să le spună mai bine, Petrică ascultând-o cu smerenie.
Nicolae se urcă în tinda casei şi merse să doboare din odaie masa mare, din lemn de brad, s-o aşeze sub mărul din bătătură. E zi frumoasă, de sărbătoare şi-i bine de stat şi de mâncat la umbră, afară. „Cine ştie cât o mai ţine vremea tot aşa! Când o apuca să se strice, nu mai dă înapoi”, gândea Nicolae . Aduse şi trei scaune înalte şi o faţă de masă din pânză de bumbac, peste care puse şi o muşama subţire, ca să nu se păteze faţa de pânză.
*
Când mâncarea pentru masa de prânz fusese pregătită, venise şi pofta, curtea fiind inundată de mirosul plăcut al prăjelilor. Nea Nicolae trase cu tâlvul ţuică de-a veche, din butoiul cu doage de stejar şi umplu o măsură, o glajă ciudată ca formă, în care încăpea un litru de băutură. Era din sticlă transparentă, de formă octogonală, cu gura largă şi avea un dop de plută gros, legat cu o sforicică, să nu se piardă, ce provenea de la o sticlă de şampanie. Nici nu se mai ştia de când o aveau şi Petrică remarcă faptul că „el o ştie de când a venit odată cu taică-su,” ceea ce însemna că trecuseră de atunci peste 30 de ani.
Până Dodica puse mâncare în străchini, ca să se mai răcească, nea Nicolae aduse şi trei ceşcuţe de pământ frumos smălţuite, făcute de frate-su Trifon, la care ţinea ca la ochii din cap şi le umplu cu ţuică, „aşa de saftea”, cum îi plăcea lui să zică, atunci când avea oaspeţi de seamă.
– Ia spune-ne, nepoate, cum îţi merg treburile prin Capitală? Parcă mi-e dor să mai vin să văd ce s-a mai făcut pe acolo. Am auzit că s-au construit fabrici mari, cu mii de muncitori şi lumea trăieşte bine. Când eram tânăr, am lucrat la Malaxa, în echipă cu unul Picioruş, din Plopeşti. Acesta avea căruţa lui şi eu îl ajutam la scos gunoiul din fabrică. Doamne, ce fura omul ăla! Până şi motoare noi nouţe. Era în legătură cu unii de prin secţii care aduceau motoarele de pe linia de montaj şi le puneau acoperite cu prelate rupte pe locul de lângă gunoi. Se ştia exact ora şi atunci apăream şi noi cu căruţa. Ne opinteam, puneam deşeul în căruţă, peste el vârfuiam gunoiul, eu rămâneam să mătur şi să curăţ locul şi Picioruş, dând bice cailor, ieşea pe poarta din spate a uzinei, cu căruţa plină cu… gunoi! Nu l-a controlat nimeni niciodată să vadă dacă în căruţă sub gunoi era altceva. Poate erau vorbiţi şi ştiau mai mulţi de treaba asta. În ziua aia, trăiam şi eu bine! Îmi da şi mie, cât să beau şi să mănânc pe săturate. Din asta nu m-am ales cu nimic, dar nu riscam. Aşa am fost eu, dar nici Picioruş nu s-a pricopsit!
Petrică ascultă cu atenţie şi află cum se fura odată. Acum, gunoiul se scoate cu maşinile. Parcă nu mai sunt aceleaşi condiţii de furat. Îi veni totuşi ideea că ar trebui să analizeze o asemenea posibilitate, că precis se fură şi acum, dar în alte moduri… (Va urma)
Ion C. Gociu
