Emil Maftei este tânărul care m-a impresionat profund pe tot parcursul vieţii mele preoţeşti şi care m-a determinat să cred că Dumnezeul Cel iubitor de oameni, pe toate le rostuieşte prin raza de lumină a proniei Sale divine, dar, mai ales prin marea Lui cuprindere în miluire înţeleaptă, pentru a ne da nouă, slujitorilor altarului, puterea de a pătrunde în tainele cele nedesăvârşite ale firii omeneşti şi a le îndruma paşii tinerilor teologi spre adevărata credinţă. Pe tânărul Emil Maftei l-am cunoscut încă din momentul în care l-am botezat, când aveam aproape 6 ani de preoţie, iar, încă de copil, venea cu întreaga familie, cu părinţii săi la slujbe, fiind un copil cuminte, ascultător şi cu multă credinţă în sufletul său! Elev premiant şi silitor la şcoala gimnazială din localitatea noastră, Emil a urmat Seminarul Teologic la Râmnicu Vâlcea şi după aceea, a absolvit, ca student eminent, cursurile Facultăţii de Teologie din Craiova, obţinând şi titlul de Master în Teologie. Spre marea durere a familiei şi a tuturor celor care îl cunoşteau şi îl iubeau cu nespusă dragoste, în ultimul an de facultate au apărut simptomele unei boli neurologice care i-au afectat echilibrul şi stabilitatea corpului său, cu un impact dureros asupra capacităţii de a se deplasa, în baza prescrierii unui diagnostic greu de determinat, pentru că este vorba despre o boală degenerativă a sistemului nervos, pe care, am putea spune că, în timp şi fără timp, tânărul nostru a învăţat s-o gestioneze ca să ducă o viaţă «normală», după cum spune el însuşi, cu efecte însoţite şi de spasme musculare, mai ales că în medicină, aceste aspecte fac parte din simptomatologia unei afecţiuni neurologice destul de rare. Emil Maftei îşi aminteşte că sindromul s-a declanşat instantaneu, când urca pe treptele facultăţii, iar primele semne ale bolii s-au instalat pe nesimţite, dându-şi seama în primul rând, familia părinţilor săi, că e ceva în neregulă, astfel că părinţii au hotărât să-l ducă pe tânărul nostru la mai multe consultaţii medicale, care n-au avut, însă, nici un rezultat.
Tânărul care îmi spune că îi sunt ca un părinte, mi se adresează prin apelativul «Taica»!
Ştim că pe cont propriu, atunci când ne aflăm în situații dificile şi de durată, psihologii ne spun că este bine să împărțim problemele în două categorii: cele în privința cărora putem face ceva și cele în privința cărora nu putem face mai nimic, pentru că e greu să te gândeşti la oamenii cu dizabilităţi, marginalizaţi sau chiar excluşi în orice context, iar pandemia de coronavirus face și mai dificilă această provocare a vieții. Cu biserici şi mănăstiri supuse restricţiilor, cu manifestări creştine anulate, mulți credincioşi ratează activități importante, dar și interacțiuni obișnuite, de zi cu zi, cum ar fi discuțiile cu prietenii sau participarea la biserică la oficierea Sfintei Liturghii. Iubiţi creştini, dumneavoastră, cei cărora pandemia vă impune în viața de zi cu zi schimbări care vă fac să vă simțiți neliniștiți, izolați și dezamăgiți, trebuie să știți că nu sunteți singuri, pentru că închiderea bisericilor cu lacătul pe uşă la un moment dat, împreună cu ameninţările alarmiste cu amenzi, chiar dacă vă provoacă neliniște, să știți că nu sunteți singurii care simt acest lucru! Psihologii au acceptat de multă vreme că anxietatea este o funcție normală și sănătoasă, care ne alertează în caz de pericol și ne ajută să luăm măsuri de protecție, mai ales că multe dintre emoţii, ne determină să ne protejăm și să-i protejăm pe ceilalți, ca într-un mecanism care ne face să avem grijă de ceilalți oameni din comunitatea noastră, să ne gândim și la cei din jurul nostru, pentru a ne simți mai stăpâni pe situație! Am făcut această referire legată de criza sanitară, deoarece, în timp ce familia lui Emil a adunat pe cont propriu anumite informaţii din varii surse, care au arătat că ceea ce avea tânărul se manifesta printr-o dereglare funcţională a sistemului nervos vegetativ, de fapt, pentru un om în floarea vârstei, cele mai mari provocări au fost uneori cele care îi permiteau lui Emil să meargă pe picioare sau chiar să facă o banală plimbare prin curte. În astfel de condiţii delicate şi extrem de dificile, tânărul Emil s-a căsătorit cu Ionela, pe care a cunoscut-o la Mănăstirea Tismana, o fată iubitoare şi credincioasă, o soţie care l-a îngrijit mereu şi îl îngrijeşte cu mare dragoste şi cu atenţie, cea care i-a dăruit o fetiţă minunată şi acum este gravidă cu un al doilea prunc, pare-se, tot o fetiţă, zămislită prin bunăvoinţa Lui Dumnezeu! Dar am putea spune că şi prin bunăvoinţa Înaltpreasfinţitului Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, tânărul Emil Maftei a fost hirotonit ipodiacon şi, împreună cu soţia sa Ionela, participă mereu şi este nelipsit la Slujba Sfintei Liturghii din fiecare sfântă Duminică de la biserica din Parohia Pojogeni, pentru că în pofida handicapului său, tânărul care îmi spune cu profundă afecţiune că îi sunt ca un părinte şi mi se adresează prin apelativul «Taica», vine la biserică la slujbă cu propriul său autoturism, conducând cu o ambiţie şi cu o pricepere deosebită vehiculul pe patru roţi! În finalul acestei prezentări, aş dori să redau cuvintele lui Emil, nişte cuvinte care spun totul, poate mai mult decât o întreagă poveste de viaţă, când îmi mărturiseşte cu sinceritate: ,,Cred că m-a binecuvântat Dumnezeu cu această boală, ca să mă mântuiesc”, iar, ca mântuirea tânărului meu discipol să fie deplină, pot să vă spun că singura dorinţă a teologului Emil Maftei este aceea de a fi hirotonit diacon sau chiar preot de către Ierarhul Mitropolirei Olteniei, fără pretenţia de a fi preot de parohie, ca să fie retribuit sau pentru a beneficia de alte avantaje materiale, ci, pur şi simplu, doar pentru a purta cu cinstire veşmântul preoţesc şi pentru a păstra în sufletul său împlinirea unei vocaţii şi a unui destin!
Preot Ioan VODISLAV, Parohia Pojogeni, Gorj
