Acum, se punea problema dacă România ar fi putut separa pretenţiile Ungariei şi Bulgariei, mai exact problema Ardealului de cea a Cadrilaterului, ceea ce ar fi însemnat, prin negocieri, sacrificarea Dobrogei de Sud în schimbul salvării Ardealului, cerut tot mai insistent şi agresiv de către Ungaria. Din păcate, separarea celor două chestiuni nu era posibilă, cu atât mai mult cu cât însuşi Hitler îi trimite printr-o scrisoare regelui Carol al II-lea doar vagi recomandări, din care nu se putea întrezări nici o perspectivă pentru tactica de a satisface Bulgaria pentru a obţine rezultatele scontate faţă de Ungaria.
Aşadar, problema Ardealului şi Dobrogei de Sud va crea un blocaj defavorabil României, iar presiunile revizioniste tot mai insistente ale Ungariei, şi Bulgariei va determina Germania să forţeze „rezolvarea” situaţiei, obligând prin tonul ultimativ al lui Hitler, declanşarea tratativelor româno – ungare în august 1940. Într-o primă fază ele s-au desfăşurat la Turnu Severin, unde delegaţia ungară a venit cu pretenţii exagerate cerând ruperea unui teritoriu din suprafaţa Transilvaniei de 69.000 km2, ceea ce însemna mai mult de jumătate din Ardealul neaoş românesc. Or, la astfel de pretenţii, eşecul imediat al negocierilor va muta disputa de la masa tratativelor pe câmpul de luptă ceea ce ar fi însemnat că declanşarea unui război între România şi Ungaria complica şi mai mult situaţia militară din zonă, ceea ce nu convenea deloc Germaniei. Mai precis, simţind că un asemenea eveniment neprevăzut i-ar da peste cap planul Barbarossa (atac fulger asupra URSS), Hitler, care avea nevoie şi de poziţia strategică asupra României, dar şi de resursele ei, îşi asumă rolul de arbitru în rezolvarea concesiunilor teritoriale, fără conflict militar. Şi astfel, consultându-se cu Mussolini invită la Viena pentru ziua de 29 august 1940 pentru discuţii, delegaţiile împuternicite pentru tratative ale României şi Ungariei.
De fapt, se pregătea un Diktat, întrucât încă de la început i s-a dat de înţeles de către Ribbentrop ministrului de externe al ţării noastre Mihail Manoilescu, că România va trebui să accepte cedarea unui teritoriu către Ungaria cu o suprafaţă cuprinsă undeva între 25.000 -67.000 km2. În caz de neacceptare, România va fi atacată şi distrusă de Ungaria şi Uniunea Sovietică, sprijinite bineînţeles de Germania şi Italia. De altfel, Ciano – ministrul de externe al Italiei, confirmă, între altele, ameninţarea sovietică, adică „dacă nu acceptaţi arbitrajul, ocupăm imediat Moldova până la crestele Carpaţilor”. Vestea primită a venit ca o lovitură de trăsnet pentru diplomaţii români angrenaţi în aşa-zisele negocieri, mai mult au fost avertizaţi că pentru un răspuns li se acordă doar câteva ore din ziua de 29 august. Desigur, ei răspund ultimatumului că nu au mandat să accepte cedări teritoriale şi au cerut un răgaz mult mai mare pentru informarea regelui Carol al II-lea şi Guvernului României. Situaţia a devenit din ce în ce mai tensionată, iar presiunile Germaniei şi Italiei devenind insuportabile şi cu urmări dramatice pentru poporul român, determină Consiliul de Coroană să accepte prin adoptarea unei hotărâri în dimineaţa zilei de 30 august 1940 „arbitrajul” germano-italian, şi pe care a comunicat-o imediat telefonic la Viena.
Diktatul de la Viena a fost semnat în salonul de aur al Palatului Belvedere, practic o ceremonie de faţadă, cu participarea lui Ribbentrop, Ciano, Manoilescu şi Csaki, ministrul ungar de externe plus alte câteva personaje sau aşa-zişii experţi, şi observatori în probleme de negociere şi încheiere de tratate internaţionale. Aici, în momentul când Manoilescu vede pe harta ce i-a fost pusă în faţă, chipul schilodit al României suferă un şoc puternic, i s-a făcut rău şi a căzut secerat într-o stare de leşin. Totul s-a petrecut fulgerător, iar ceremonia scurtă şi prost regizată consfinţea până la urmă un act samavolnic prin care se rupea din trupul României şi se încorpora la Ungaria partea de Nord-Vest a Transilvaniei, în suprafaţă de 43.492 mp, cu peste 2.600.000 locuitori, din care peste 50% români, diferenţa fiind completată de maghiari, germani, şi evrei. Chiar şi în aceste condiţii, partea română condiţionează semnarea Diktatului de la Viena din 30 august 1940 de garantarea apărării frontierelor României care au mai rămas după aceste cedări teritoriale. Drept urmare, delegaţia noastră primeşte garanţiile Germaniei şi Italiei, prin două acte oficiale semnate de miniştrii de externe ai celor două mari puteri.
Evident că, pe bună dreptate, dincolo de conjunctura defavorabilă, răspunzător pentru pierderile teritoriale ale României a fost în primul rând regele Carol al II-lea şi regimul său dictatorial. Or, tristele evenimente legate de dezmembrarea României au creat în ţară o stare de nemulţumire şi revoltă generală, iar în acel moment, intră pe scena istoriei generalul Ion Antonescu, care a făcut tot ce i-a stat în putere, inclusiv pe calea militară, pentru readucerea teritoriilor înstrăinate la trupul ţării – mamă. Pentru o bună perioadă de timp, s-a bucurat de o autoritate deosebită şi de încrederea armatei, chiar şi de respectul lui Hitler, în vreme ce liderii partidelor istorice Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu i-au acordat tacit girul cu puteri depline pentru reîntregirea neamului. În ce-l priveşte pe regele Carol al II-lea, acesta continuă să se agaţe cu disperare de tron până în ultima clipă, având în plan chiar asasinarea lui Ion Antonescu. În cele din urmă el a fost nevoit să-l numească pe Antonescu în funcţie de preşedinte al Consiliului de Miniştri la 4 septembrie 1940, iar în dimineaţa zilei de 6 septembrie cedează tronul, abdicând în favoarea fiului său, Mihai. Între altele, ca un amănunt, când regele a făcut apel la comandantul diviziei de gardă D. Coroamă, cerându-i eliminarea fizică a premierului incomod, generalul refuză a fi părtaş la crimă, replicându-i lui Carol că „armata, care a lăsat să fie cotropit teritoriul nostru fără a trage un foc, refuză să tragă asupra generalului Antonescu”.
Şi astfel, părăsit chiar şi de sfetnicii săi cei mai apropiaţi, cu atât mai mult de către instituţiile de decizie ale statului român, regele Carol al II-lea este nevoit să părăsească ţara la 7 septembrie 1940, însoţit doar de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu. Pleacă cu un tren special încărcat cu foarte multe obiecte de mare valoare din patrimoniul Coroanei, dar şi cu importante resurse de venit, ieşind din ţară de la Timişoara la frontiera cu Iugoslavia. Aici are şi surpriza neplăcută a unui atac asupra trenului regal cu focuri de armă de către un grup de legionari îmbarcaţi pe o locomotivă din apropiere. Ulterior, avea să se stabilească în Portugalia, alături de Elena Lupescu, iar la 3 aprilie 1953 la vârsta de 60 de ani, se stinge din viaţă în urma unui atac de cord. Lasă în urmă imaginea unui monarh aventurier şi contestat de popor, mai cu seamă pentru că a preluat o Românie dodoloaţă de la Întregitorul Ferdinand şi vrednica şi sclipitoarea regină Maria, abandonând-o apoi atât de urât ciopârţită şi împinsă de vrăjmaşii din afară pe marginea dezastrului fiinţei naţionale.
Avea să fie nevoie de multe, multe alte sacrificii pentru reîntregirea neamului românesc, fie şi parţială (vezi cazul Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Dobrogei de Sud) consfinţită de drept prin tratatele internaţionale încheiate imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial.
Dar iată că acum, din păcate, România se confruntă din nou cu un uriaş val de acţiuni revizioniste, vădit antiromâneşti atât înăuntru cât şi în afară, ceea ce ar trebui să dea mult de gândit celor ce sunt mandataţi să răspundă astăzi de destinele şi viitorul României. Numai, se pare că dincolo de indolenţă şi incompetenţă sunt la mijloc şi interese obscure prinse în jocurile de putere de către cozile de topor şi trădătorii de neam ce ameninţă printr-un real pericol suveranitatea naţională şi integritatea teritorială a României.
Vasile Irod
