ORFAN – Tatei, la 3 ani… DUPĂ

611

Mi-aduc aminte, prima oară, când am dat “nas-în -nas” cu cuvântul: ORFAN !..Nu aveam mai mult de 8 ani și am fost frapată de sonoritatea neobișnuită. Șoaptelor celor din jur – al căror sens nu îl pricepeam: “a rămas orfană”, le-am adus, firesc, lămurirea dată de părinți ochilor mei intrebatori…
Am aflat că, bălaiei copilițe cu care mă jucăm îi murise mama… că orfanul e că un fluture fără una sau ambele aripi… cum ar putea zbura?
Asemeni altor copii și noi eram fluturi în zbor! Nouă însă, nu ne lipseau dragostea, speranțele, entuziasmul, susținerea necondiționată a excelentilor noștri părinți! Zburăm către maturitate, an după an, cu aripi mai largi, mai puternice, vegheați, ajutați, încurajați…
Și anii au trecut… că o poveste începută cu “a fost odată”… Că elevă de gimnaziu, citindu-l pe Malot (Sans Famille), am trăit- pentru prima dată- singurătatea alături de eroul sau…În viață reală, în nicio împrejurare, nu ne-am simțit singuri; eram un “TOT” clădit pe respect și iubire, noi 3 copii și 2 părinți…
După încă mulți ani, Timpul, care nu iartă, mi-a adus în atenție – dureros de real – sintagma “a fi orfan” ! Odată cu moartea Tatei, fluturele care devenisem și-a pierdut, sufletește, o aripa.Sunt 3 ani de atunci…
Celor care au, încă, ambii părinți: bucurați-va și bucurați-i cât va mai e în putință!
Acum, cunoașteți doar sensul cuvântului “orfan”, nu i-ați simțit încă greutatea!
Cât timp părinții sunt în viață, eșți “copil” oricare ti-ar fi vârstă; după trecerea lor din această lume vei fi “ orfan” și te vei simți că atare, chiar dacă Timpul își va depăna caierul pentru mulți, foarte mulți ani, DUPĂ…
Doina (Pânișoara) Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here