Omul cu multe fețe (V) de Sabin Velican

256

(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)
– Mulțumesc, dar, din acest punct de vedere, socot că ai făcut un sacrificiu inutil, fiindcă atunci când marele dumneatale șef va da ordin pe noi tot o să ne bage în închisori.
– Care șef?
– Stalin.
A pălit ca sub lovitura unei palme, după care vine roșeața și a plecat fără să mai vorbim nimic.
Alegerile din 1946.
Deși au trecut 31 de ani de la aceste alegeri, care de fapt nu au alt rol decât pe acela de a legaliza conducerea comunistă din România, conducere impusă de forțele militare rusești de ocupație, sunt încă prea apropiate ca să se poată scrie obiectiv despre felul cum s-au făcut.
Pe lista ”Frontului Plugarilor” – secția țărănească a partidului comunist, la Gorj a fost ales Grigore Geamănu. Iată-l deputat, așa cum i-am prezis-o. Deci, cotitura, pașii în zig-zag nu i-a făcut în zadar.
La aceste alegeri am fost urmărit până în cabina de vot spre a se ști pentru cine mi-am dat asentimentul, deși nu mă manifestasem în nici un fel din punct de vedere politic.
În prima seară după triumf, ne-am întâlnit la redacția ziarului Gorjanul. De cum a intrat pe ușă, Jean Bărbulescu, directorul publicației, s-a apropiat de proaspătul deputat. L-a luat în brațe, l-a sărutat rusește pe amândoi obrajii, felicitându-l cu o efuziune poate tot atât de sinceră ca și aceea a lui Grigore Geamănu de totdeauna:
– Scumpe amice, te felicit din tot sufletul și-ți urez să pășești tot înainte, mereu mai sus, așa precum o meriți.
De altfel, gazeta Gorjanul fusese totdeauna generoasă în a-l prezenta pe Geamănu în cele mai trandafirii culori. Așa încât între atitudinea publicației și aceea a directorului era o perfectă concordanță de formă. În fond, o știam chiar de la Jean Bărbulescu, acesta într-un fel gândea despre anumiți oameni și cu totul altfel îi prezenta în coloanele gazetei, unde multe din aceste aduceri din condei erau bine plătite.
După ce au terminat cu firitisirile, Geamănu m-a observat și pe mine, un fel de ființă umană aproape inexistentă în acel birou. L-am văzut că așteaptă să zic ceva, cum era și firesc. Îmi formulam cuvintele, să rostesc un cuvințel, măcar de formă, dar nu puteam. Totul mi se oprea în gât. Păream un bâlbâit caraghios, dar îmi dam seama că totul provenea din nepotrivirea vorbelor pregătite și a gândului cu totul altul, gând care îmi frâna exprimarea.
Până la urmă, am reușit să îngaim:
– Iată-te deputat, ales cum ai fost ales, dar ales…
– …Dar fără votul tău, moncher.
– Da, fără votul meu. Ai o organizație de informatori demnă de admirat.
Jean Bărbulescu a tușit în barbă, jenat, necăjit, fiindcă nu-i plăcea întorsătura discuției, dar Geamănu a plecat repede, punând capăt unei scene penibile.
Directorul Gorjanului m-a admonestat părintește:
– Nu confunda deputatul de azi cu prietenul tău din prima tinerețe. Ce rost are să fii sincer cu un asemenea prinț al împărăției nesincerității? Ar putea crede că ești invidios pentru reușita lui.
– Care reușită? Cea de azi, ca deputat?
– Asta și întreaga lui ascensiune de ieri, de azi…
– …Și mai ales de mâine.
– Da. Băiete, ține minte. După ce un om a izbutit să se ridice, să ajungă pe acel pisc de care tot scrii mereu, nimănui nu-i mai trece prin cap să se întrebe în ce mod a ajuns omul sus.
– După teoria aceasta, pe care o consider valabilă, și un hoț, un criminal – servindu-se de fărădelegile sale – poate deveni un om mare, un conducător, un șef respectat, temut.
– Mai ales temut. Câți dintre marii bărbați ai istoriei n-or avea un asemenea trecut? Și pe cine l-ar mai interesa acest lucru, atunci când foștii păcătoși au devenit eroi?
– Să sperăm că Grigore Geamănu, care nu are decât păcatul nesincerității, dar o posedă marea calitate a inteligenței, va fi într-adevăr un om de seamă. Ușile, căile spre conducere i s-au deschis.
Prin 1947-1948, Grigore Geamănu era ministru subsecretar de stat la interne, avându-l ca șef, ministru plin, pe Teoharie Georgescu.
Primarul orașului Târgu-Jiu, Vasile Andrei, aflând că plec la București cu anumite treburi personale, m-a rugat să-i duc lui Grigore Geamănu niște acte oficiale. Am primit, deși nu prea cu mare plăcere, dar eram curios să-l văd pe omul evoluției politice în noua sa postură de pilon comunist.
De dimineață m-am și prezentat la Ministerul de Interne, unde subsecretarul de stat m-a primit imediat în cabinetul său uriaș, din dosul căruia abia i se vedeau umerii și capul cu cei doi ochișori vioi, neastâmpărați și cele două buze suprapuse ca două tăișuri de cuțit.
Părea mai închistat, în sine, mai copleșit de marele său rol în stat.
De cum am intrat, s-a ridicat în picioare și m-a prezentat subalternilor săi, toți funcționari superiori, ca pe un scriitor celebru …
Am înghițit ironia, deși mă simțeam foarte prost, fiindcă niciodată nu m-am considerat decât un modest însăilător de cuvinte, având singurul merit, acela de a fi încercat să spun totdeauna adevărul, deși m-am convins, de-a lungul anilor, că a fi total corect sau în întregime mincinos, în viața reală în care conduce sinuozitatea, după împrejurări, este în egală măsură o greșeală.
I-am înmânat hârtiile primarului de la Târgu Jiu, le-a frunzărit puțin și mi-a spus să vin după răspuns la ora unu, dar precis la această oră.
Cum păstrez încă ceva din firea boemă a strămoșilor greu încorsetați de-o punctualitate necesară, dar care parcă îți știrbește din independență și personalitate, am întârziat puțin și portarul mi-a spus că ”excelența” sa nu mai primește.
– Dar este în minister? – l-am întrebat.
– Da.
– Care e mașina cu care pleacă?
Mi-a arătat-o în mulțimea de automobile de toate culorile, care așteptau.
I-am cerut și unuia dintre milițienii care circulau printre ”căruțele de foc” și acesta mi-a indicat aceeași mașină. La volan, un șofer în vârstă moțăia obosit mai mult de stat decât de activitate. Și el mi-a spus același lucru: era șoferul subsecretarului de stat Grigore Geamănu.
Sigur că omul e înăuntrul clădirii și că mijlocul său de nobilă locomoție e în fața mea, mi-am căutat un loc comod de așteptare.
Peste aproape o oră, l-am zărit ieșind și îndreptându-se spre ușa automobilului. L-am salutat, cerându-mi scuze de întârziere.
Mi-a făcut semn cu oarecare nervozitate:
– Urcă, urcă repede aici.
Odată pornit automobilul, semi-ministrul a continuat cu aceeași încruntare, de parcă cine știe ce crimă aș fi comis, întârziind:
– Din cauza ta și-a altora ca tine, care dau buzna toată ziua în minister, nu mai putem lucra aici. După amiază o să merg împreună cu ministrul să ne punem lucrările la punct în sihăstria Snagovului. Asta e problema, moncher.
Tonul afectat cu care rostea toate aceste cuvinte, încât părea un artist ratat, începuse a mă enerva.
I-am retezat-o serios:
– Ce este atât de grav în faptul că te-am așteptat, de m-ai aruncat în mașină de parcă m-ai fi răpit?
– Se vede că nu-ți dai seama de nimic. Dacă te vedea domnul ministru?
– Adică dacă ar fi aflat că te aștept? Da? Păi dumneata însemni atât de puțin, că te temi de un ministru care pe mine nu mă sperie deloc? Ce fel de subsecretar de stat ești?
– Tot nu pricepi deloc. Cum de-ai îndrăznit să aștepți acolo între automobilele celor mari, tocmai când ei trebuiau să coboare?
– Și de ce nu? Am eu mutră de terorist sau crezi că mă interesează dacă trăiești sau nu? Milițienii m-au văzut postat lângă mașina dumneatale. Unuia i-am cerut să mi-o și indice. Deci dumneata ești singurul exagerat.
– Nu eu, ci tu exagerezi, moncher. N-ai deloc flerul omului politic. N-ai elasticitate. N-ai maleabilitate. N-o să iasă niciodată un șef din tine …
Atunci l-am tras de mânecă:
– Atenție! Aici sunt eu, Sabin din Tg.-Jiul tinereții dumneatale. Pentru cine rostești vorbele astea umflate? Ai crezut vreodată că vreau să fii șef?
Atunci s-a răsucit spre mine și dintr-o dată chipul său aspru, încruntat, cu buzele țuguiate și ochii-săgeți, s-a luminat într-un zâmbet ciudat, plăcut chiar, o mimică de actor veritabil, începând a râde ca un clopoțel cristalin:
– Am glumit, moncher, am glumit. Vino mâine dimineață să-ți dau răspunsul pentru primarul din Târgu-Jiu.
– L-am privit fix, întrebându-mă: ”E om sau cameleon?”. Apoi am bătut pe șofer pe spate poruncindu-i fără drept de replică:
– Oprește!
(Va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here