O restituire integrală în ediție critică: NICOLAE IORGA – „Oameni care au fost” (vol. I-IV, 2009-2012)

856

Cunoscutul editor Valeriu Râpeanu, critic și istoric literar de riguroasă ținută științifică, și-a dedicat câteva decenii din viață cercetării vieții și operei lui Nicolae Iorga. Reeditările sale din opera marelui istoric și gazetar constituie un exemplu de valorificare a moștenirii culturale, acuratețea textelor, studiile introductive, notele și comentariile ce însoțesc operele respective având darul de a lumina pe deplin personalitatea „restituitului” cu fasciculul comentariului complex.

Reconstituirea epocii istorice, a contextului social-cultural, a direcțiilor în care a excelat spiritul militant și creator al lui Nicolae Iorga, dimpreună cu investigarea arhivelor pentru identificarea periodicelor ce-au găzduit scrierile și intervențiile sale gazetărești, – fie ele articole de doctrină, de memorialistică sau „portrete” ale unor oameni de seamă, – toate acestea reușesc a ne da măsura unei concepții și viziuni integrale și pertinente prin care cititorului îi sunt redate texte fundamentale din opera marelui om de cultură, întru mai buna cunoaștere a personalității vulcanice, istoric de formație enciclopedică, teoretician și ideolog cultural, memorialist și gazetar, literat și om al cetății, politician și analist al civilizației românești încă înainte de Primul Război Mondial, dar și din interbelic.
Numai de-am aminti O viață de om așa cum a fost (Minerva, BPT, 1981, I-IV), Iorga – o nouă epocă de cultură (Ediția I: O luptă literară, Minerva, 1979; ed. a II-a, Ed. Fundația «România de mâine», 2007) sau Oameni care au fost (Ed. Militară, 1975; Ed. Porto-Franco, I, 1994; II-III, 1996, 1997), și tot am putea realiza dimensiunile acestei opere memorialistice, evocările portretistice, articolele de direcție culturală și cele de doctrină axate pe ideea națională.
O lucrare așa-zis monumentală este OMENI CARE AU FOST, apărută în perioada 1934-39 la Editura Fundației pentru Literatură și Artă «Regele Carol I», colecția «Scriitori români contemporani». Cele patru volume însumează 690 de portrete, lăsând pe dinafară multe altele provenite din perioada 1903-1940, rămase în diferite periodice. Pentru a restitui „integralitatea unuia dintre momentele culminante ale operei lui Nicolae Iorga, care sintetizează înzestrările istoricului, scriitorului, moralistului”, criticul-editor Valeriu Râpeanu a procedat la o amănunțită cercetare a periodicelor conduse de N. Iorga (Neamul Românesc, Floarea Darurilor, Revista istorică, Drum drept, Cuget Clar/ Noul Sămănător, Ramuri) ori la care a colaborat (amintita RFR, de pildă) – „pentru a identifica portretele care nu au fost republicate în seria celor patru volume tipărite în timpul vieții”.
Portretele identificate în aceste periodice au fost incluse, în ordine cronologică, după portretele care încheie volumul al IV-lea (în redacția autorului), altele fiind reproduse în cea de-a doua anexă, respectându-se iarăși cronologia apariției lor în ziare și reviste.
Începutul îl făcuse, de fapt, editorul Ion Roman (Vol. II, Oameni care au fost, BPT, 1967), însă departe de a constitui „o deplină reușită”… Nici autorul nu și-a putut publica toate scrierile sale de această factură, fie din cauza relației nu prea cordiale cu editorul Al. Rosetti, fie din „neglijența” unor colaboratori de-ai săi însărcinați să cerceteze toate publicațiile.
În acest sens, dl Valeriu Râpeanu procedează la o investigare punctuală, redând integral această imensă producție de texte, menționându-se locul în care au apărut prima oară, dar și unele forme stilistice popular-arhaizante caracteristice scrisului lui Nicolae Iorga.
Rețin atenția, prin rigoarea documentar-informativă, toate notele finale cu trimiteri bibliografice integrale, elemente biografice, bibliografice și de altă natură „necesare încadrării în epocă a persoanei despre care vorbește N. Iorga”. Nu lipsesc, în aceste note finale, anumite conexiuni cu opera iorghistă, menționându-se totodată legăturile pe care le-a avut savantul cu cel dispărut. De un prețios ajutor în identificarea unor portrete rămase în periodice a fost consultarea istoricului Andrei Pippidi, vrednic urmaș al ilustrului istoric atent la valorificarea acestei impresionante moșteniri culturale.
Îngrijitorul acestei prime ediții critice aduce mulțumiri dlui George Constantin Păunescu, pentru „generozitatea cu care a oferit mijloacele menite să facă posibilă apariția ediției care cuprinde integralitatea portretelor publicate de N. Iorga cu titlul nicolae-iorga-730528lOameni care au fost – expresia cea mai înaltă a talentului scriitoricesc și a unei originale concepții etice a savantului român.”
Avem de a face, de astă dată, așadar, cu o ediție critică, note și comentarii de Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, însoțită de un Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, structurată astfel: vol. I din această „primă ediție critică integrală” reproduce conținutul volumelor 1 și 2 (ediția antumă), volumul al II-lea – textele din volumele III și IV, iar volumul al III-lea – portretele și consemnările neincluse în cele patru volume antume din „Oameni care au fost”.
Această „restituire” de tip integralist, fidelă concepției și, în general, scrisului lui N. Iorga, pune în valoare „o monumentală operă de moralist și de artist”, portretele lui N. Iorga fiind construite „pe contrastul dintre calități și defecte”. Autorul, care – vorba lui G. Călinescu – în apariția sa la catedră, „avea afinități cu zmeul din poveste” al cărui buzdugan izbind în poartă preceda sosirea stăpânului, se dovedește, din câteva linii doar, un maestru al portretului, surprinzând trăsăturile fizice și calitățile morale, cu un spirit de observație evocator ce bate dincolo de generații și contingent. Fie că este vorba de eroi ai istoriei naționale și universale, fie că sunt oameni politici, oameni de cultură sau din administrația locală și centrală, fie că avem de a face cu scriitori, gazetari, artiști, în general contemporani admirați extra muros sau cu care autorul a venit în contact, niciunul din aceste vibrante portrete nu este proiectat într-un ideal romantic, ci într-o perspectivă social-organică, culturală și umanistă, verificabilă în planul realității sociale concrete. Lui N. Iorga îi displace tipul revoluționarului, fie el și romantic, fiind adeptul dezvoltării sociale pe cale organică, nu prin revoluții și răscoale, nu prin discontinuități și rupturi atât de costisitoare sub toate aspectele. Ceea ce nu înseamnă că nu a apreciat fapta curajoasă, sacrificiul celui evocat „înfruntând dușmanii, mișcând din loc piedicile, primind în piept primejdiile”, așa cum ar fi crezut Mihail Kogălniceanu. „Revoluțiile încep prin a-și distruge adversarii și sfârșesc prin a-și înghiți propriii lor autori”, scria N. Iorga la moartea lui Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg („Revoluția care se distruge pe sine”, 9 ianuarie 1919).
„În istoria afirmării conceptelor despre om în gândirea românească, doctrina iorgistă stabilește un adevărat cod practic pornind de la realități și raportat la necesități sociale, caracterizat prin lipsa influențelor livrești și trimiterea la un ideal anterior sub orice formă ar fi fost exprimat. Singura sursă este cea a codului nescris popular despre care a vorbit pe larg în câteva conferințe.
Iorga avea înaintea ochilor individul și nu prototipul, destinul uman așa cum s-a definit într-un cadru istoric, și nu principiul ideatic. Pentru el valoarea exemplară a unui om, reușita sau nereușita era integral condiționată de modul în care acesta a răspuns unor necesități naționale și sociale. Prin ce se putea îndeplini acest deziderat? Prin așezarea vieții sub semnul muncii.”(I, pp. 18-19).
Munca, datoria socială și morală, perseverența în acțiune, abolind timpul potrivnic și moartea, canalizarea energiilor și tuturor eforturilor pe drumuri fertile, pilduitoare chiar, critica „rătăcirilor” socio-morale, a gusturilor greșite și a atitudinilor inerțiale indecise la acțiune, elogiul existențelor modeste sub semnul dăruirii social-obștești, cinstirea valorilor și pilda pe care acestea o inspiră, acel „sentiment creștinesc al rezervei, al umilinței” (Vl. Streinu), elogiul consecvenței în viața publică și de familie, dar și îndemnul la respect între oameni menit a consolida „traiul tihnit al societății sănătoase și prospere”, contribuția localismului creator și manifest în atâtea domenii (administrație, învățământ, servicii etc.), fapta pozitivă implicând dezinteres, onoare și chiar jertfă, de ecouri mai largi sau mai reduse – toate acestea se regăsesc ca trăsături indisolubile ale portretelor sale.
„Din fulgerările câtorva fraze, într-o adevărată cascadă de aduceri-aminte care reconstituie din câteva trăsături portretul fizic și moral, într-o translație instantanee de la individ la mediul în care acesta a trăit, pe care l-a slujit sau, dimpotrivă, i-a fost ostil, se alcătuiește imaginea unui contemporan sau a unui om de altădată” (Valeriu Râpeanu, O nouă epocă de cultură, ed. a II-a, 2007, p. 17).
Dar care sunt cei „portretizați” atât de rotund, încât N. Iorga, cel pe care M. Eliade îl vedea atât de zguduit de sentimentul morții, este considerat un maestru al portretului literar și așezat alături de I. L. Caragiale și G. Călinescu?
Desigur, în primul rând, trebuie amintite evocările portretistice din plan istoric național și chiar universal, martiri de felul lui Horia-Cloșca-Crișan, Avram Iancu, sau voievozi, domnitori, duci, regi, împărați, în general frunți încoronate, ce prezidează epoci și dau sens dezvoltării istorice a națiunilor, precum: Mircea Vodă, Mihai Viteazul, Petru Movilă, Matei Corvin, Cuza-Vodă, Regele Carol I, Regina Elisabeta, Regele Feridinand, Regina Maria I, arhiducele Francisc-Ferdinand, Regele Constantin al Greciei, Regele Petru al Serbiei, George al V-lea, regele Albert al Belgiei, Regele Alexandru al Iugoslaviei, Papa Pius al X-lea ș.a. Sau președinți ca Gaston Doumergue, Tomáš Masaryk, R. Poincaré.
De o vibrație aparte sunt portretele unor vrednici militari de carieră precum generalii Grigorescu, Dragalina, Culcer, C.I.Brătianu. Gh. Manu, Bengescu-Dabija, Budișteanu, amiralul Coandă, căpitanul N. Vulovici, mareșalul Pilsudski…
Nu lipsesc oameni ai bisericii precum: episcopul Papp, mitropolitul Pimen, episcopul Popazu, mitropolitul Șaguna, mitropolitul Veniamin Costache, mitropolitul Iosif Gheorghian, mitropolitul Ioan Mețianu, mitropolitul Vasile Suciu, episcopul Dimitrie Radu, vicariul Gherasim Domide sau cărturari de felul lui Gh. Lazăr, Ion Bogdan (cumnat), Gh. Bogdan Duică, D.A. Laurian, A.D. Xenopol, Ioan Bianu, Nicolae Teclu, Al. Lapedatu, Ștefan Petrovici, Dr. C.I. Istrati, Athanasie Marienescu, G.D. Scraba, Petre Andrei, Al. Ștefulescu, Agatha Bârsescu, sau străini ca Harold Temperley, Matthias Friedwagner, Neville Chamberlain, Edgar Quinet, Jules Michelet , Emile Boutroux, La Faeutte…
Foarte expresive în conturarea exactă a pesonalității lor sunt portretele unor artiști (Mirea, Grigorescu, Luchian) sau scriitori români, mai toți contemporani, de la C. Conachi, A. Pann, Al Sihleanu, Donici la Alecsandri, Eminescu, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Iacob Negruzi, B.P. Hasdeu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, O. Goga, G. Coșbuc, Al. Vlahuță, D. Anghel, Șt. O. Iosif, Iulia Hașdeu, Panait Cerna, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Emil Gârleanu, poetul Oreste (Georgescu)… Nici scriitorii străini nu sunt ignorați cu prilejul unor aniversări, precum Byron, Tolstoi, Maxim Gorki, Petrarca, Cervantes, Shakespeare, Mistral, Lamartine, Georges Ohnet, Mickiewicz, H. Siekiewicz, José Echegaray, Unamuno…
Militantismul politic al istoricului nostru nu putea să nu evoce portretele unor Nicolae Filipescu, Andrei Mureșianu, Barbu Catargiu, Costache Negri, Frații Golești, Vasile Hossu, Take Ionescu, I. G. Duca, Ion Brătianu, Lascăr Catargiu, Eugeniu Carada, Al. Marghiloman, Vasile Goldiș, Vasile Lascăr, Al. Lahovary, Kogălniceanu, Ion Ghica, Coriolan Brediceanu și mulți alți militanți pentru cauza națională.
Bogata galerie alcătuită din sute și sute de portrete acoperă nu numai o epocă de viață culturală, literară și intelectuală – în care N. Iorga a fost atotprezent – , ea trimite la planuri social-politice și din alte vremi sau spații, românești și europene, perspectiva de acum fiind foarte grăitoare în privința unor valori și destine și al impactului pe care acestea îl au cu spiritul contemporaneității. Prin aceste portrete, personalitatea lui Nicolae Iorga ne dezvăluie nu numai aspecte ale concepțiilor sale doctrinare privind mersul istoriei, organizarea socială, rolul exhortativ al personalităților și culturii în viața popoarelor, dar și fațete mai delicate și intime ale sufletului său, acea vibrație de cuget și conștiință care, dincolo de stilistică și oratorie, dincolo de documentarea sagace și structurarea riguroasă a viziunilor sale cărturărești, dezvăluie, dincolo de cumpănirea și sobrietatea îndeobște recunoscute, un spirit emergent umanitarist „impetuos” (Perpessicius), pe care „nimeni nu l-a ajuns prin forța pasională dezlănțuită ca o erupție vulcanică.” (E.Lovinescu)
În acest sens, recenta restituire «integrală» a acestei părți de memorialistică constituie un act de înalt profesionalism prin care spiritul lui Nicolae Iorga se dovedește, în contestul globalizării și nivelărilor excesive, mereu actual, naționalist în cel mai curat sens și chiar pilduitor.
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here