Scriam într-o prefaţă la „Trecerea în vis”* că Mitel Milosteanu putea fi un poet în toată puterea cuvântului.
În exact acest sens „Vis” e un poem aproape perfect prin imaginar, prin fior metafizic, prin ideaţie, prin limbajul de un rafinament prozodic indiscutabil. Citez spre luare-aminte: „Pe blana rece. Mă rog mereu./ Mă rog la zeu. Mă simt undeva/ înlăuntrul unui mormânt/ Iar florile albe-s purtate de vânt/ împrăştiind toate relele./ Deasupra-mi stau nişte lumini./ Sunt stelele. Ard ca nişte lumânări/ De dumnezei sfinţite, galbene/ De parcă-s aurite. Iar eu stau mort/ Lipsit de frumoasele plăceri./ Lipsit de tine”. Vibrotextul anticipatoriu e o inextricabilă sinteză de Macedonski, Rimbaud, Trakl, Celan etc. Dar una, ale cărei reminescenţe de lectură sunt (con)topirile într-un mirabil athanor de transalchimist transtemporal, încât rezultatul e pură incantaţie şi fantasticitate vizionară.
Fie şi numai prin această „mostră de geniu” transpoe(i)etic, Mitel Milosteanu îşi merită, în abia începuta-i glorioasă postumitate, titlul de creator strălucit. Miracolul transretoric se repetă în „Eclipsă”: „Izvoarele apele-şi curg spre aval/ Nuferi albi sclipesc lângă mal,/ Împrumutând lumina regelui-soare/ Lumină galbenă, nemuritoare.” Catrenul selectat sună ca-n „Priveliştile” lui Benjamin Fundoianu, însă pastelul se cosmogonizează treptat reconsacrând, ca ax central, un monstru sacrificial, întemeietor de univers alternativ şi născător de viaţă: „o nouă viaţă” venind de la soarele renăscut „din spatele haosului monstrului pierdut”.
Antologică este şi poema „Pe veci”, unde poetul visează dezinvolt, cu-o naivitate divină, „o operă de creator”, de visător şi de stăpân al universului său tandru, de martir al… relativului sedus, el însuşi, de absolut. Citez cu aceeaşi desfătare a spiritului meu reveriant şi nostalgic încă o bijuterie: „Dar eu, stăpân al universului meu tandru,/ Rămân un martir,/ Sau… poate, m-ai crezut un copilandru/ Când ţi-am dăruit un trandafir.”
Ca orice simbolist, poet neverosimil căzut de tânăr jertfă aleatoriului cotidian, Mitel Milosteanu mizează pe înflorirea simbolului în sincronicitate cu… muzicalitatea lirică de „un nobil sentiment”: O să las testament/ Poate pământului./Pe o bucăţică de pergament,/[…]/ Să o arunci vântului,/ Pe vecii…/ […]/ O să-i reînvie poezia lui”.
La această salvatoare „resurecţie” se înjugă lucrarea-mi de faţă; ca numele lui Mitel Milosteanu să nu-l înghită pustiul uitării. Şi nu are cum să se întâmple aşa ceva, căci iată încă patru rânduri din „Sentiment”: „Şi când ai muşcat din fructul oprit,/ Iubirea ţi se pare amară./ Dar, cântă mai frumos ca o vioară,/ Atunci, când sentimentul s-a clădit.” Pe acest efort de edificare a ontosului erotic, care, la rându-mi, e dătător de perpetuitate speciei umane, se bazează argumentele mele…
În ciclul „Versuri dedicate domnişoarei Nyky” „florile plâng cu lacrimi de ceară”. Cu iubita în cuget, îndrăgostitul străbate „spre ţărmul infinitului, spre divinitate”. Gândurile sale negre „ în aşteptarea iubitei” îl determină să recurgă, evident persintologic şi premoniţial, dar de un expresionism mohorât, la o substituţie – o cruce neagră, într-un cimitir negru, pe care în fiecare noapte duhurile o împresoară.” (duhurile sunt şi ele în sinonimie cu gândurile apăsătoare – n.m.)
– un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –
