I
La 12 aprilie 1956, la Muzeul de Artă din Bucureşti se deschide, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, prima expoziţie retrospectivă în Europa şi în România a lui Brâncuşi, cuprinzând doar 13 lucrări din cele 18 existente în ţară.
Organizată de Mircea Deac (pe atunci director la Direcţia artelor plastice din Ministerul Culturii şi Artelor) şi M.H.Maxy (directorul Muzeului), Retrospectiva Brâncuşi din primăvara lui 1956 venea să atenueze întrucâtva atmosfera negativă creată de cartea profesorului G. Oprescu şi totodată opinia Academiei Republicii Populare Române„de a nu se accepta moştenirea lui Brâncuşi, la care un cuvânt greu ar fi avut şi G.Călinescu.”
Organizată în biblioteca palatului regal (care va deveni biroul preşedintelui Consiliului de Stat), fără invitaţi, cataloage sau afişe, expoziţia Brâncuşi „s-a deschis în anonimat având mai mult caracter muzeografic intern”.
Deşi Camil Ressu îi trimisese sculptorului o scrisoare de invitaţie în ţară, acesta refuză să-i dea curs. A fost, apoi, trimis Eugen Jebeleanu, însoţit de soţia sa, graficiana Florica Codrescu, pentru a discuta cu Brâncuşi („ca să dreagă busuiocul”, scria cineva), dar era deja prea târziu, după cum vedem din profilul schiţat de aceasta, care ni-l arată pe artist bolnav la pat, tumefiat la faţă şi aproape de nerecunoscut, în toamna lui 1956.
Toată această precipitare a oficialilor se producea la „vestea că Brâncuşi intenţiona să devină cetăţean francez şi că va lăsa moştenirea sa, fabuloasă ca valoare a lucrărilor, Muzeului de Artă Modernă din Paris.” S-a căutat, în grabă, o nepoată de la Peştişani, „pentru a fi prezentată la Paris drept moştenitoare legală a lui Brâncuşi.”
În ciuda acestei agitaţii propagandistice de recuperare, Brâncuşi – îngrijorat de soarta operelor sale – devenise cetăţean francez încă din 15 iunie 1952 (data publicării noii sale cetăţenii în „Journal Officiel”, la 9 octombrie primind „cartea de identitate”). Cu toate acestea, soarta operelor şi atelierelor sale cam dărăpănate era total incertă şi îl îngrijorează din ce în ce mai mult (primise încă din data de 28 mai 1952 o notificare din partea Assistence Publique), ceea ce îl determină să se adreseze noului director al Musée National d’Art Moderne, Jean Cassou.
Având cunoştinţă, desigur, că Brâncuşi intenţionase mai de mult, iar acum chiar reuşise să obţină cetăţenia franceză, oficialităţile de la Bucureşti au reacţionat disproporţionat şi excesiv.
Mai întâi, Ansamblul de la Târgu Jiu, – îndeosebi Coloana (poreclită „sula lui Tătărescu”), – realizat în timpul guvernării Tătărescu, la solicitarea Ligii Femeilor Române din Gorj în frunte cu „Marea Doamnă a Gorjului interbelic”, Arethia Tătărescu, nu era privit deloc bine de noile autorităţi, hotărâte să şteargă urmele vechiului regim burghezo-moşieresc… Propuneri privind demolarea Coloanei care străjuia la marginea oraşului – deci cea mai vizibilă dintre componentele Ansamblului – se poartă între autorităţile centrale şi locale încă din primăvara anului 1949. Iată, spre exemplu, adresa criminală înaintată forurilor centrale de activiştii locali, aflată în fondul documentar al Arhivelor Statului Târgu-Jiu:
„REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ
COMITETUL PROVIZORIU JUD. GORJ I
SECŢIA ARTĂ ŞI CULTURĂ
Nr. 2876
Mai, 17 1949
CĂTRE,
MINISTERUL ARTELOR ŞI INFORMAŢIILOR
SERVICIUL ARTE PLASTICE
BUCUREŞTI
În şedinţa din 16 Mai 1949 ţinută cu colectivul agitaţiei şi propaganda P.M.R. s-a hotărât ca să se desfinţeze monumentul construit de Gh. Tătărescu din romburi subt formă de stâlp cu înălţimea de 29 m, din material de fontă despre care am dat note mai amănunţite anterior conf. unei adrese trimise de Dvs. referitoare la monumentele publice.
Vă rugăm a decide şi a ne comunica la timp.
SUBINSPECTOR CULTURAL,
C. Ionică
Referent,
D. Dragotă”
(Va urma)
Zenovie Cârlugea
