Nu ştiam Bulgaria decât din cărţi, din imaginile distorsionate ale televizoarelor şi poveştile cunoscuţilor. O văzusem din avion, prin septembrie 2007, şi de sus mi se părea extrem de ordonată. Impresia generală este peste aşteptări şi nu realizez nici acum ce-a vrut să spună Poetul nostru naţional Mihai Eminescu prin expresia „bulgăroi cu ceafa groasă”. Pentru mine rămâne o metaforă, deocamdată, fără acoperire în realitate.
Podul Calafat-Vidin face diferenţa în favoarea bulgarilor, fără discuţie
La volan se afla craioveanul Marinică Tira, artist fotograf şi şofer excepţional de cursă lungă, iar în dreapta sa, Teodor Dădălău. Eu stam 
în spate şi aveam intenţia să-i smulg un interviu bulgarului Ivan Kancev, ceramist, sculptor, pictor şi profesor universitar. Başca un 
minunat vorbitor de limba română, motiv pentru care ne-a slujit ca un bun prieten ca translator în toate cele trei zile petrecute la Sud de 
Dunăre. Abia în a treia zi mi-a mărturisit că a publicat şi caricatură în FLACĂRA, condusă de Redactorul şef Adrian Păunescu, la pagina 
de umor RAC-ul. Îi trimitea caricaturile amicului său – caricaturistul N. Claudiu, acesta i le dădea colegului Sorin Postolache şi apoi 
ajungeau la mine. Care eram secretar de redacţie, împreună cu nea Dan Bârlădeanu.
Vremea rece i-a creat necazuri domnului profesor univ.dr. Ivan Kancev şi acuza cumplite dureri de picioare, pe la încheieturi. Aşa că interviul nu l-am mai izbutit şi-l aştept, totuşi, să revină joia asta la Târgu Jiu. Unde-ar fi dorit să şi predea ore de sculptură la Universitatea „Constantin Brâncuşi”, vorbind cu fostul decan al Facultăţii de Arte Plastice, lector dr. Vasile Fuiorea. Cel care a uitat să-i spună un amănunt esenţial. Că Facultatea de Sculptură s-a desfiinţat.
Şoselele din România sunt aşa cum le ştiţi. Cele din Gorj, mult mai proaste decât cele din Dolj. Ne-am apropiat de podul Calafat-Vidin, construit de o firmă din Spania, şi la care România n-a avut nicio contribuţie. Întrucât fondurile europene fuseseră primite şi administrate de Guvernul Bulgariei. Taxa de trecere a podului este şi ea o problemă. Intrarea în Bulgaria, sau mai precis ieşirea din România costă 6 Euro pentru fiecare autoturism, deci 27 de lei. Fiind cu două maşini s-au plătit în total 54 de lei. De trei ori mai scump faţă de cât percep autorităţile bulgare pentru ieşirea din Bulgaria şi intrarea în România, taxată cu numai 2 Euro.
Poliţiştii bulgari ne-au cerut buletinele ori Cărţile de identitate şi asta-i libera circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene. Dacă spre Calafat am mers pe obişnuitele şosele de la noi, ei bine, infrastructura pe teritoriul Bulgariei arată cu totul altfel. Am intrat direct pe o autostradă cu două benzi pe fiecare sens de mers. În minus faţă de autostrăzile din România aş găsi doar parcările extrem de rare şi benzinăriile cam la fel. Doar că OMV şi MOL sunt puţine, LUK-oil fiind predominante. Au şi benzinării SCHELL, care la noi s-au retras demult. Am trecut şi pe lângă celebrul Kozlodui – centrală nuclear-electrică mai veche, cu tehnologie învechită sovietică, dar care se va extinde. Faţă de Centrala noastră de la Cernavodă, care se va închide. La bulgari, curentul electric este extrem de ieftin şi se foloseşte la încălzirea boilerelor sau la aragaze electrice. Asta şi pentru că Bulgaria nu produce gaz metan, dar fiind în relaţii bune cu Federaţia Rusă importă de la Gazprom, la un preţ cu mult mai mic decât România.
Peisaje superbe, păduri adevărate şi agricultură pe mari suprafeţe !
În Bulgaria, ca şi în fosta Cehoslovacie au avut loc revoluţii de catifea. La care nu a curs sânge. Fostul conducător, Todor Jivkov, a fost convins că trebuie o schimbare. S-a supus la vot şi a pierdut. Îl votaseră mulţi, dar nu destui. Şi Todor Jivkov s-a retras la o pensie binemeritată şi a murit de moarte bună. Din ce auzisem, înainte de ‘89, aveam impresia că Peter Mladenov ar fi avut personalitate, fiind credeam eu, un apreciat ministru de Externe. Fals! Era un beţivan ce făcea jocurile sovieticilor şi ale lui Mihail Gorbaciov, în special.
De împuşcat, s-a împuşcat mult după anii ‘90. Venea unul cu un Kalaşnikov şi-l ciuruia pe cel ţintit cu o rafală. Pentru ca apoi, pentru siguranţă, mai scotea un pistol din buzunarul hainei şi-i mai trăgea un glonţ în cap. În primii doi-trei ani s-a murit pe capete. Şi chiar mai târziu, asasinatele fiind, se zice, la comanda Moscovei. Cam de-astea ne zicea gazda noastră şi, totodată, ghidul expediţiei spre Gabrovo, prof.univ.dr. Ivan Kancev. Şi nu am motive a nu-l crede.
Treceam pe autostrăzi largi şi cam occidentale, lăsând în stânga şi în dreapta terenuri agricole lucrate pe mari suprafeţe. Localităţile se situau mai departe de autostrăzi, iar în afară de floarea soarelui – pipernicită ca şi la noi, din pricina secetei din vară – cele mai multe suprafeţe se araseră. Ori tractoarele lucrau din plin. Când am mai trecut şi prin sate am văzut şi staţiuni de maşini agricole. Oricum, mai deştepţii politicieni bulgari nu au distrus formele de dinainte de ‘89. Mă refer la omoloagele CAP-urilor, IAS-urilor ori AGOMEC-urile (mă refer la fostele SMT-uri). Pur şi simplu s-a trecut la altă formă de asociere şi cetăţeanul bulgar devenea acţionar la o formă cooperatistă, în funcţie de averea ce-o avusese înainte de colectivizare. Aşa se explică de ce Bulgaria nu importă produse alimentare, iar mâncarea este la jumătate de preţ faţă de România.
Dacă la noi, s-a făcut un recensământ în anul 2011 dar nu se ştia populaţia nici la referendumul din 29 iulie 2012, la bulgari aşa ceva e de neconceput. Ei schimbă guverne – şi anul acesta vreo două, în urma mitingurilor din Sofia, pe care-am ocolit-o -, dar preşedinţi nu. Numai că şi pe pliante se cunoaşte populaţia: 7.450.350 de locuitori. A nu se înţelege că n-au plecat şi bulgari peste hotare. Nici vorbă!
Chiar şi satele mai au vechile LADA, dinainte de ‘89, dar s-au cumpărat şi modele noi. La fel cum şi DACIA LOGAN sunt destule. Mai ales la taximetre. Care taximetre sunt colorate în întregime în galben, la fel ca în Turcia. Nu ca la noi, unde nu se respectă nicio lege. Nici măcar a circulaţiei. Iar taximetrele au lipite folii de abţibilduri de culoare galbenă şi înşeală vigilenţa corupţilor poliţişti.
După Kozlodui, am trecut prin oraşul Montana. Denumire la care s-a ajuns în urma unui referendum, fiind preferată denumirea romană, celei neaoşe bulgăreşti. Un mare oraş este Vraţa, dar l-am ocolit. Cam cum am vedea Piteştiul de pe şoseua de centură. Şi mai aveam ceva de spus faţă de excelenta calitate a şoselei de centură a Craiovei, cu poduri suspendate precum în occident. Ei bine, podurile suspendate în Bulgaria sunt numeroase. Iar trecerile de nivel subterane sunt la ele acasă. Inclusiv în Gabrovo, ţinta călătoriei noastre.
N-am mers mai departe de Gabrovo, din lipsă de timp mai ales. Dar şi pentru că a vizita Kazanlâkul – celebra Vale a Trandafirilor – în octombrie, lună în care trandafirii sunt dispăruţi nu avea niciun rost. Tot pe acolo este şi altă celebră Vale a Regilor Traci. Cu statui şi rămăşiţe arhitectonice care se pare că sunt încă bine conservate. Şi existente cu mult înaintea vestigiilor romane din Bulgaria.
Cu oarecare părere de rău, domnul Ivan Kancev ni se destăinuia că un orăşel Drjanovo, dacă nu mă-nşel, ce face parte din regiunea Gabrovo, are acum un nivel de trai mai ridicat decât oraşul Gabrovo. Şi asta pentru că a avur un primar deştept, economist simplu, şi nu Doctor Inginer, care-a adus investitori străini. Şi nu pe oricine, trei fabrici funcţionând cu capital american. Acum, fostul primar economist a devenit – prin votul celor care-l ştiu capabil – deputat. Şi nici acolo nu se face de râs.
Se înţelege că dacă una produce robineţi, ca şi înainte de 1989, alta instalaţii sanitare din faianţă – de toate felurile – şi a treia produce parcă nişte confecţii, nu-i rău. Cele trei lucrează din plin, nu există şomaj în oraş, ba chiar se mai cere forţă de muncă.
Regiunea Gabrovo este una dintre cele mai mici, ca teritoriu, din Bulgaria, dar are cinci oraşe. Ca şi Gorjul, dacă pretindem că Tismana şi Bumbeşti-Jiu sunt şi ele oraşe.
Muzeul Umorului, dar şi Muzeul Satului bulgar
Evident, la Galeria de Artă din Gabrovo, cu un director tânăr, sub 40 de ani – sculptor şi ceramist expozant, cu două lucrări, printre altele de ceramică ale unor elevi ai Liceului de Arte Plastice Gabrovo – am lăsat picturile retrospectivei GorjFest 2009-2013. Am mai precizat că Galeriile au patru etaje, iar la parter sunt închiriate spaţii unor firme multinaţionale.
Chiriile merg la primărie, iar Primăria Gabrovo susţine cultura şi Galeria. Oamenii sunt veseli, deschişi dialogului şi colaborării. Teodor Dădălău – instructor al CJCPCT Gorj a şi antamat un proiect de înfrăţire culturală a Gorjului cu Primăria Gabrovo, reprezentată la vernisaj de o viceprimăriţă de toată isprava.
Dar, înainte de vernisaj, am vizitat celebrul Muzeu al Umorului ce datează din 1972. Şi amenajat de nişte oameni cu multă minte şi dragoste de artă din clădirea unei foste fabrici de pielărie. În Galeriile de Artă, la Muzeul Umorului – despre care îmi propun să scriu mai pe larg cu un alt prilej – şi în genere în oraşul Gabrovo există nu mai puţin de 11 (unsprezece!) săli expoziţionale. Toate cu mari suprafeţe. Aşa cum nici Bucureştiul, nici Craiova, nu au. Ca să nu mai vorbim de Târgu Jiu, Galeriile de Artă ale municipiului nostru par o garsonieră în comparaţie cu ce-am văzut la Gabrovo.
Ni s-a spus, de către directorul Muzeul Etnografic Gabrovo, el însuşi Doctor în etnografie, că iniţial muzeul acesta a fost reprezentativ pentru zona rurală a centrului Bulgariei. Una muntoasă, dar cu mori, pive şi ateliere meşteşugăreşti ce încă funcţionează. Cum s-ar spune, am văzut un muzeu viu!
N. Roşca
P.S. Nicăieri n-am văzut vreun cerşetor, deşi au şi bulgarii ţiganii lor. Doar în faţa unei Catedrale cânta la acordeon un balaoacheş. Dar cânta, nu cerşea!(N. Roşca)
