M-apropii de 80 de ani şi n-am crezut niciodată că nu pot intra în posesia titlului de proprietate, fiind singurul moştenitor al Polinei Neicuţescu, defuncta mea mamă. În satul Brădiceni, comuna Peştişani.
Aceasta, în pofida spuselor lui Ion Iliescu, în 1991, şi a tergiversării de aproape trei ani, cu sentinţă judecătorească favorabilă şi definitivă din mai 2010.
Dar m-a luat condeiul pe dinainte. Căci nu despre asta vreau să scriu, ci despre o revedere facilitată de Ziua internaţională a persoanelor vârstnice. Am fost invitat de Monu, cum este cunoscut în Frăteşti, prietenul meu de-o viaţă, la Leleşti, unde Consiliul Local organiza petrecerea acestei zile. De ajuns, am ajuns când se oficia serviciul religios de către preotul Dănău, pentru acele cupluri ce-şi aniversau cei 50 de ani de căsnicie. Adică, Nunta de Aur. Mi se îndeplinise şi o dorinţă mai veche, de a-l cunoaşte pe primarul Marian Rotaru. Primar despre care, de când cutreier zona, n-am auzit decât cuvinte elogioase, de la oamenii din partea locului. Am rămas profund plăcut impresionat de participarea aproape a tuturor pensionarilor din comun a Leleşti şi satele învecinate, aduse cu microbuzul. Toate mesele de la Amfiteatrul de vară fiind ocupate. Cu un meniu pe placul tuturor, punând deasupra ciorba de peşte, fără a trece cu vederea servirea ireproşabilă asigurată de o parte a salariaţilor primăriei. Toţi mesenii au fost mulţumiţi. Şi dacă, nu în ultimul rând, l-am văzut pe primarul Marian Rotaru închinând paharul cu fiecare mesean, aveam impresia cu nu particip la o sărbătoare a oamenilor vârstnici, ci la o nuntă unde socrul sau soacre le mulţumesc celor prezenţi. M-a încântat şi programul artistic al elevilor din localitate, precum şi de o formaţie de muzică populară. Care, aşa cum spuneam la început, i-au făcut pe cei prezenţi să uite pentru câteva clipe de vaci, de cai sau de vinul ce aştepta să dea peste putină. Când soarele dădea spre asfinţit, la solicitarea celor prezenţi, microbuzul şi-a reluat actzivitatea, transportându-i spre Frăteşti, Ursăţei, Ursaţi sau Rasoviţa. Mi-am exprimat aceste modeste gânduri, simţindu-mă onorat, băgat în seamă, cum spunem noi, ţăranii, adresându-le felicitările mele scrise membrilor Consiliului Local şi primarului comunei Leleşti, Marian Rotaru. Pe care l-am întrebat: „Cum a fost posibil aşa ceva?”. La care, primarul a zis foarte categoric: „Orice, dacă se vrea, se poate!” Stau acum şi gândesc singur. Încântat de cele văzute la Leleşti. Pe când va fi posibil aşa ceva şi în organizarea altor primării?
Petre Neicuţescu
