1. Maestrul şi discipolii în acelaşi eon
Elena-Ştefania Pânişoară începe să performeze. Are condei pătrunzător, începe să cronicărească suplu şi coerent cărţile unor Ana-Maria Sandu, Mircea Cărtărescu, Silviu Doinaş Popescu şi alţii în cel mai bun şi vechi cotidian al Olteniei, Gorjeanul (înfiinţat de Jean Bărbulescu, în 1924).
La Editura Academica Brâncuşi, a Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu-Jiu, profesoara, al cărei mentor în jurnalism am fost o vreme, Elena-Ştefania Pânişoară, fiica dascălilor de carieră profesională autentică Maria Voicu şi Teodor Voicu, a tipărit cea mai recentă carte proprie intitulată decent „Dascăli şi destinele acestora în slujba elevilor – Maria şi Teodor Voicu”. I-am cunoscut pe amândoi, Maria mi-a fost studentă, iar Teodor coleg de echipă în „şcoala de literatură de la Cuget Liber” a lui Dumitru Bunoiu. Împreună am militat pentru cercetarea ştiinţifică, literară, istorică şi pedagogică. Gestul discipolului care-şi stimează şi cultivă maestrul datează de la Platon încoace şi s-a perpetuat până în zilele noastre, cu un model ca Noica (pentru Liiceanu, Bogdan, Pleşu, Barbu, Popescu-Brădiceni, Ghica ş.a.).
2. Luminarea maselor şi integrarea românismului
În succinta-i pledoarie pentru «educaţia cu modele», Elena-Ştefania Pânişoară subliniază un aspect fundamental al educaţiei culturalizante şi perene: sălăşluirea prin cuvânt. Şi o face distinct, în paradigmă cu „suspendarea clipei” şi „asumarea responsabilă a unei poziţii” şi cu lăsarea de „semne incontestabile în calea uitării”.
Într-un cuvânt înainte, Marinela Pîrvulescu dă Cezarului ce-i al lui, atrăgând atenţia asupra unor personalităţi care s-au referit periodic la Maria Voicu şi Teodor Voicu, la opera lor, pertinentă şi punctuală precum Eugen Velican, Ion Marcea şi – cu voia dumneavoastră, cel care semnează volens-nolens, cronica de faţă. „Structura aparent muzicală a cărţii – consideră aceeaşi Marinela Pîrvulescu – reface, în chip fericit, un puzzle impresionant de foi de suflet de mărturii ale celor care i-au cunoscut”.
Autoarea – explic, deloc exhaustiv, – construieşte din memoria imaginea a două destine care au reuşit să transforme Şcoala din Albeni dintr-un spaţiu vid infinit (choros) în loc (topos) umanizat prin sens şi locuire.
E vorba de o locuire întru fiinţă şi de o întrufiinţare topofilică, căreia Nicolae Diaconu i-a zis memorabil «localism creator» şi creatic, aş adăuga eu, cel care mi-am făcut un moral obicei de a-i cinsti pe înaintaşi (precum Nicolae Al Lupului, Sabin Popescu-Lupu, Grigore Zmeu, Grigore Brâncuş, Petre Brâncuşi, Dumitru Pupăză, Grigore Pupăză ş.a.) ca ziditori de frumoasă cetate a luminării maselor ca integrare a românismului în europenitate.
3. Menirea de a fi profesor şi spiritul de competiţie
Corina Panduru a citit cartea „Dascăli şi destinele acestora în slujba elevilor – Maria şi Teodor Voicu” cu entuziasmu-i caracteristic. Motivându-şi comportamentul «in saeculum» recenzenta a reliefat un aspect înălţător: „numele mari se formează cu Litere”. Şi încă unul cu adevărat de ordin repertorial axiologic: „pentru a motiva în permanenţă tinerii să nu-şi piardă valorile morale, într-o societate în car este nevoie acută de repere culturale şi etice”.
În primul capitol al cărţii sale, Elena-Ştefania Pânişoară precizează că tema lucrării sale e provocatoare cognitiv, se raportează la arta de-a modela sufletele umane, grefată pe activitatea profesorilor Maria Voicu şi Teodor Voicu, cel de-al doilea fost şef de promoţie al unei clase de la Liceul Pedagogic Târgu-Jiu, calitate evidenţiată într-un articol din Gorjeanul şi de Eugen Velican.
Într-o altă secţiune a cărţii se regăsesc câteva opinii enunţate de foşti elevi, strânse într-un material expus la cercul de limba română din 15 mai 2018, din care rezultă „un sfârşit glorios” de carieră pentru amândoi soţii şi părinţii Elenei-Ştefania Pânişoară.
În plan vertical, trebuie să accept că învăţătorul Valer Iosu are deplină dreptate. Cei doi eminenţi slujitori ai Şcolii rurale au dovedit în bloc: filosofia vieţii, menirea de profesor, spiritul de competiţie, dorinţa de a insufla şcolarilor ardoarea de a învăţa, pregătirea temeinică, spiritul de colegialitate, patriotism şi generozitate, hărnicie şi abnegaţie.
Ion Popescu-Brădiceni
