Muzica nu exprimă doar afecte, ci și idei – Muza Eutherpe

417

Idee – un termen generic pentru diferite forme ale cunoașterii: noțiune, concept. În accepție largă, ideea se referă la un principiu, o teză cuprinzătoare, o teză fundamentală, concepție, gândire, fel de a vedea… Lingvistic, termenul intră în alcătuirea unor expresii ( a avea o idee, a intra la idei…,), dar și în familia lexicală specifică.
A pune problema dacă artele spațiale și temporale (poezia, muzica, pictura…) exprimă idei nu este decât un veritabil truism. Desigur, poetul, artistul plastic, muzicianul, sculptorul… pornește de la anume idei pe care le materializează în creații.În cazul artei sunetelor, artă fluidă, temporală, dinamică, o avalanșă sonoră aparent de neînțeles pentru ascultătorul neavizat, exprimă doar sentimente, trăiri interioare sau și idei, concepții și atitudini ale compozitorului?Artistul polivalent Camil Petrescu declara că el ,,a văzut idei”, scriitorului Anton Holban, pasionat meloman, muzica ,,îi furnizează mai ales idei”, iar marele muzicolog al vremurilor moderne, George Bălan, în anul 1964, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., a publicat cartea ,,Gustav Mahler sau cum exprimă muzica idei”-lucrare de bază în acest modest demers al nostru.Precum muzica lui Beethoven, a lui Gustav Mahler (zece simfonii și ,,Cântecul pământului”…) și a altor compozitori, se ilustrează cu elocvență capacitatea muzicii de a se ridica la înalte generalizări… mai ales atunci când e proiectată spre înălțimile cugetării. O părere larg răspândită din vechime se referă la faptul că ,,Muzica este o artă a afectelor, a emoțiilor”, idee la care s-au raliat filozofii Hegel și Kant, iar Schopenhauer și Nietzsche au împins la absurd ideea conținutului intelectual-filozofic al muzicii, făcând din ea esența metafizică a întregii luni…
În Simfonia V, în do minor, L.V. Beethoven depășește dispoziția afectiv vagă exprimând și profunde rădăcini în domeniul ideilor și al voinței.
,,Ideea simfoniei este: prin întuneric spre lumină, lupta grea cu soarta și rezultatul victorios” (A.N. Serov) În esență, pe lângă latura afectivă, sentimentală, evident, de neignorat, muzica exprimă un act intelectual, complex, nu doar impresionist, ci și reflexiv.E firesc ca melomanii mai puțin avizați să nu vadă în muzică decât o îmbinare de sunete care mângâie plăcut auzul și trezește anumite dispoziții sufletești. Față de această exterioară înțelegere a muzicii, titanul de la Bonn spunea: ,,Muzica este o revelație mai înaltă decât orice înțelepciune și filozofie. Cine pătrunde sensul muzicii mele va scăpa de ticăloșia în care se târăsc ceilalți oameni”.Printre celelalte arte, muzica posedă anumite însușiri obiective legate de însăși natura materialului sonor, care o fac aptă pentru exprimarea unui superior mesaj spiritual. După Dmitri Șostakovici, în funcție de gradul de cultură generală și muzicală, ,,fiecare înțelege muzica în felul său”. Universul operei deschise (Umberto Eco). La ascultarea Simfoniei VI de Piotr Ilici Ceaikovscki, viziuni, idei diferite: pentru unii, momente mari, catastrofă produsă, ideea morții; pentru alții, nici moarte, nici mormânt. E pur și simplu durerea imensă, apăsătoare, care cuprinde sufletul altădată luminat de speranțe…În comparație cu literatura și pictura care au o putere generalizatoare limitată (roman, tablou), nefiind nevoită să facă apel la fapte precise, localizate, muzica beneficiază de o incomparabil mai mare capacitate de cuprindere. În Estetica sa muzicală, Mihail Ralea menționa faptul că ,,muzica nu propune, ea sigerează”.
Prin specificul ei generalizator și interiorizat muzica se arată neadecvată amănuntelor, ea tinzând totdeauna ca vulturul spre creste, exprimând procese esențiale și probleme majore ale vieții sufletești. Limpezimea sculpturală a temelor lui Beethoven îl fac pe Romain Rolland, unul din cei mai mari exegeți ai creației beethoveniene, să spună că acestea par să exprime ,,drumurile mari ale spiritului uman”.Triadei dialectice hegeliene-teză, antiteză, lupta dintre ele și sinteza lor-corespunde formei clasice (allegro) de sonată în discursul muzical (lansarea temelor, travaliul tematic/dialogul instrumentelor, apoi coada), cu ciocnirea contrariilor într-o vie mișcare ce se asociază în mintea noastră cu o acțiune îndreptată spre un anumit țel.
Sonata, cu varianta sa orchestrală, simfonia, este o formă muzicală profund filozofică.
În acest sens, George Enescu spunea că ,,muzica nu este o stare, ci o acțiune, adică un ansamblu de fraze care exprimă idei și de mișcări care poartă aceste idei în cutare sau cutare direcție”, cu referire specială la muzica instrumentală (simfonie, concert, sonată…), fără adăugiri literare, dar, la nevoie, se apelează și la cuvânt (eethoven, Wagner, Mahler…)
În legătură cu unele simfonii ale lui Gustav Mahler, se poate observa faptul că muzica acestora este capabilă să exprime mesaje direct, fără să facă apel la mijloace extramuzicale. În Critica judecății, Im. Kant afirma că muzica ,,vorbește prin intermediul senzațiilor pure, fără concepte, așa încât nu poate, cum face poezia, să lase ceva pentru reflecție”, ea este “mai degrabă plăcere decât cultură”. Așadar, după Kant, poezia ocupă locul cel mai înalt, a maximei capacități de a pătrunde în lumea ideilor, iar muzica fără text era situată pe treapta cea mai de jos. O asemenea părere condamnă muzica la pură senzorialitate, ceea ce nu corespunde cu spiritul autentic al marii muzici.
Pentru mai multă înțelegere, Simfonia V în do minor a lui L. V. Beethoven a devenit pentru toată lumea Simfonia destinului. E adevărat că adăugirile literare în muzica programatică au însemnătatea lor pentru o mai clară exprimare a mesajului artistic.
Ideile marelui Goethe, de exemplu, au inspirat pe Liszt în Simfonia Faust și, legând această muzică de ceea ce știm despre poemul dramatico-filozofic al lui Goethe, identificăm partea I cu Faust, partea a II-a cu imaginea Margaretei și finalul cu imaginea lui Mefistofeles; reprezentarea noastră despre conținutul simfoniei devine mai precisă, concretă, cu ramificații mai adânci în lumea ideilor și a realității înconjurătoare. Cum am văzut, Kant contesta posibilitatea muzicii de a se ridica în sfera intelectuală fără ajutorul cuvintelor. De menționat faptul că limbajul poetic nu poate reda adecvat simbolismul cosmic al muzicii. Cuvântul nu este decât un prețios instrument de concretizare și precizare a inspirației muzicale, ceea ce ajută mai direct pe meloman în receptarea adecvată a minunilor Eutherpei.,,Cuvintele-spunea George Enescu-aruncă lumină asupra sentimentelor, descriindu-le, precizându-le în chip poetic.Grație cuvântului gândirea se poate fecunda. Muzica revărsându-se în adâncul sufletului, pătrunde în cele mai ascunse taine ale simțirii. Din îmbinarea cuvântului și a muzicii s-au născut și se vor naște opere divine, nemuritoare” (v. Muzica programatică de la preclasici la moderni, inclusiv creațiile enesciene de la Suite la Vox Maris și Oedip).Pentru autorul Simfoniei fantastice, Hectort Berlioz, prototip al compozitorului romantic, ,,în muzică se manifestă simultan și sentimentul și rațiunea, fie interpret, fie compozitor”. Din unirea științei cu inspirația se naște opera de artă.În articolul Despre adevăratul și falsul programatism, referindu-se la gândirea rațională a compozitorului, Dmitri Șostakovici afirma: ,,Autorul unei simfonii, unui cvartet sau unei sonate poate să nu declare programul acestora, dar este obligat să-l aibă ca bază ideologică a lucrării sale”.Simfonia IV de Ceaikovski sau Simfonia X de Gustav Mahler nu aparțin genului programatic, nu au text lămuritor, dar în final apar concluzii clare: lupta omului cu soarta și victoria asupra destinului sau, în cazul lui Mahler, o lume apropiată ca spirit de infernul dantesc. În operele plastice și literare este necesară concretizarea ideii esențiale, condiție de bază pentru pătrunderea lor în public, pe când în muzică lucrurile nu stau la fel. E firesc ca o compoziție să fie denumită în sensul cel mai general posibil: simfonie, cvartet, uneori, sonată.Pentru a înțelege sensurile adânci ale unor capodopere, așa cum menționează maestrul George Bălan în opera sa muzicologică sui generis publicată în țară și străinătate, inclusiv celebrul program Musicosophia desfășurat în Germania et orbe (compozitor-interpret-ascultător), de mare impact pedagogic, este necesară revenirea stăruitoare, adică ascultarea piesei de mai multe ori până ce începe a se lumina mesajul estetico-filozofic al compozitorului. Dacă muzica are tainele ei, semnificațiile ei de maximă generaliate în sfera umană, mai ales, atunci cine și prin ce modalități se poate explica conținutul emoțional-intelectiv al acestei divine arte? Sigur, aici, marii muzicologi sau oameni de cultură superior înzestrați au cuvântul prin intermediul cuvintelor pentru a prezenta marea muzică instrumentală sau vocal-simfonică, printr-o hermeneutică adecvată structurilor creațiilor sonore. În acest sens, Robert Schumann afirma: ,,Nu este suficient ca un critic să fie și muzician instruit, cu concepții înaintate. El trebuie să fie și poet”.
Numai prin intermediul expresiei lirico-poetice comentatorii-melomani pot ajunge la o tălmăcire adecvată a sensului reflexiv și emoțional propriu muzicii. (v. Zoe Dumitrecu Bușulenga, Iosif Sava, Muzica și literatura. Scriitori români, Editura Cartea Românească, vol.I, 1966 și vol. II, aceeași editură, 1987)
Așadar, în tradiția tălmăcirilor muzicologice ilustrate de un Schumann, Berlioz, Liszt, Wagner, Ceaikovscki, Romain Rolland, Asafiev, George Bălan, Maica Benedicta de Văratic, Iosif Sava ș.a. , îndatorirea de prim ordin a comentatorului a fost și rămâne aceea de a ajuta ascultătorul să-și educe capacitatea în a descoperi în muzică sensurile reflexive, fundamental umane și a trăi superioare bucurii estetice.
Marin I. Arcuș

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here