Mircea Tutunaru la o altă lectură

Se întâmplă multe în această nouă carte, Copacul omului, semnată de Mircea Tutunaru, autor aflat într-un vizibil progres creator. Poezia se concentrează, câştigă în intensitate şi valoare, autorul a renunţat la titluri, procedeu folosit şi de unii poeţi de azi. Tehnicile amintesc şi de poezia cu formă fixă japoneză (tanka sau haiku), dar uneori prin aceeaşi concentrare, şi de unele procedee ale ermetismului italian sau imagismului american. Iată un exemplu de concizie maximă: „Un continent de slove/ aduse din fântâna/ subterană:/ cioburi de lumini stelare”. Meditativ, el spune: „Frunzele pădurii: literele/ vântului. Cuvintele-s/ seminţele Naturii şi-ale/ Gândului”.
Aşa cum se spune în popor, fiecare om are o stea a lui, iar aici poetul vorbeşte despre fiecare om care îşi are propriul copac, un copac al Istoriei, de fapt: „Voi chema apoi numele/ fiecăruia să construiască/ cuiburi în Copacul Istoriei./ Fiecare om are un arbore/ în scoarţa căruia/ doarme numele lui.” Când se exprimă, cum ar fi spus Nichita, „în dulcele stil clasic”, poetul obţine efecte graţioase: „Dar Zburătorul cel pierdut/ în spaţiul transfinit e mut./ Gându-i vibrează în Cetate/ Eroii-s toţi pe baricade:/ Cât mai au vreme pentru luptă/ într-o durată întreruptă.” Altfel, el şi-a asumat scrisul şi creaţia: „E Poezia jocul meu”.
Spaţiul citadin e invadat uneori de figuri interlope cum sunt Tache sau Gore Fitil, fapt care trimite spre un soi de hiperrealism poetic. Alteori poetul imaginează un fel de Eldorado autohton într-un „illo tempore”, o vârstă de aur: „Au fost vremuri frumoase/ pe aceste meleaguri”. În prezent, însă, misiunea poetului pare a se schimba, altele sunt priorităţile: „Eu dau drumul căutărilor/ prin colinele abrupte/ ale timpului şi măsor/ secundele din clepsidră/ hoinărind în apoasele gânduri”. Însă el nu poate ocoli şi nici nu renunţă să scoată la lumină aceste vremuri băltite: „Prin labirinturi/ sinistre,/ vremuri văduvite/ de viitor.” Cuvintele şi literele rămân însă, valoarea lor e inestimabilă: „Literele cuvântului:/ spicele de grâu ale Limbii/ române.” Însă mai sunt multe de făcut şi îl vedem pe protagonistul liric trebăluind de zor: „Am adunat poamele,/ sub cerul de măghiran,/ departe de hergheliile tăcute/ ale dimineţilor”. Amintirea revine şi nu fără rost şi devine una din temele predilecte: „Îmi amintesc şi azi cu încântare:/ iubirile-mi veneau din altă zare.” Poetul oscilează între un topos mitic pe care-l numeşte „Grădina Vieţii” şi un spaţiu real, de cele mai multe ori al oraşului: „E o dimineaţă de duminică./ În Orăşelul de la poalele dealului,/ adie o boare de vânt.” El reuşeşte şi atunci când improvizează în vers popular: „Foaie verde/ ruptă-n două:/ papucei prin/ stropi de rouă,/ pentru-o zână,/ pentru două.” Şi sunt aceste versuri pline de graţie: „Şade gândul meu pe-un nor/ în oglinda de izvor.” Construind, adesea, ca şi George Drăghescu, pe spaţii mici, autorul obţine efecte stilistice remarcabile: „Cu tâmplele-ncrustate de inele,/ sfidez vigoarea ierbii dintre stele,/ căci obosiţi sunt vameşii; şi dorm,/ pe murmurul de ape, poliform.” Sau ceva mai încolo: „Tu eşti/ ca frunza/ jucăuşă/ ce-mi bate/ pe furiş/ în uşă.”
Poetul îşi continuă travaliul scriptural, căci se vrea a fi un alergător de cursă lungă, fapt care duce la mărturisiri directe: „Scriu în cuvinte croşetate,/ când vălul nopţi-i în Cetate/ cum sufletele-întunecate.” O adiere de parfum folcloric ne întâmpină alteori: În drumul de var,/ copita de cal/ amprenta şi-a lăsat,/ rar, în aval.”
Ultimul grupaj al cărţii are în vedere ultimii ani ai molimei-covid cu ingrediente globaliste: „Coronavirus vine asemenea unui cal/ breaz care zburdă neoprit de nimeni/ peste vastele câmpuri ale sărăciei.” Aspectele societăţii par a se duce spre o distopie neagră, tot felul de figuri sinistre ies la iveală. Natura însăşi suferă, zăvoiul e obsedat de ziua de mâine.
Cu această carte profilul auctorial al lui Mircea Tutunaru e din ce în ce mai bine conturat.
Lazăr Popescu