Mihai Viteazul – marele erou, între eroii neamului românesc (1593-1601)

896

În pragul celebrării Centenarului Marii Uniri avem datoria sfântă de a rememora istoria neamului și a cinsti cum se cuvine faptele glorioase de luptă ale înaintașilor noștri, pentru emancipare și unitate națională. Iar în acest context istoric generos, unde am avut privilegiul de a portretiza, fie și sumar, profilul unor mari personalități ale poporului român, din îndelungata sa statornicire și existența în această parte de lume, ne stă la îndemână, dar și dintr-o interioară simțire patriotică, a-l readuce în atenția iubitorilor de istorie și neam și pe cel care a făcut primul pas spre unirea tuturor românilor – domnitorul și marele erou Mihai Viteazul, rămas ca un simbol în hronicul de aur al țării, fie ca “ un mare și neînfricat leu al Răsăritului ”, dar mai cu seamă primul unificator al Țărilor Române, la 1600, după cum de altfel se și legitima cu mândrie, din noua-i cetate de scaun, Alba Iulia: ”Io, Mihai Voievod, domn al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei”.
Așadar, un superb model al idealului urmărit de veacuri de neamul nostru românesc, care în împrejurările vitrege ale acelor vremuri, dinăuntru și din afară, a izbutit să înlăture suzeranitatea turcească, dar să și unească, chiar și pentru câteva clipe de timp, sub sceptrul lui cele trei țări românești, refăcând astfel vechea Dacie. Dar nu ne propunem să ne oprim asupra șirului anilor de domnie a marelui voievod, în schimb dorim a scoate în evidență măreția faptelor sale, ceea ce alți români celebri și cu iubire de țară, având la rândul lor o mare contribuție de fond și de conștiință, atât la izbăvirea neamului, cât și la formarea și dezvoltarea patrimoniului științei și culturii noastre naționale, au imortalizat în creațiile și operele lor figura proeminentă a marelui domnitor, conturându-i puternica personalitate și faptele sale glorioase. Și au scos în evidență chiar idealul de domnie a lui Mihai Viteazul, al cărui sfat către “boierii mari si mici” și către tot norodul ca “într-alt chip nu se vor putea izbăvi, nici țara, nici poporul, fără numai cu bărbăția să ridice sabia asupra vrăjmașilor”. Bunăoară, cronicarul Miron Costin lămurește o stare de fapt și anume că ” era așa de groaznic Mihai Vodă și vestit în războaie în toate aceste părți, cât, îndată ce au sosit la Suceava, i s-au închinat și cetatea Sucevei și a Neamțului, în cetăți puind osteni de ai săi pedestrași”. Oricum, faima lui, a domnitorului român, devenise așa de mare încât a stârnit invidia principilor Europei care “pofteau cu sete să afle ce gânduri mai nutrește și ce fapte mai pune la cale valahul”. După cum, hatmanul, polonezul Zamoyski avea să trimită o scrisoare de protest la Vatican, cerându-i papei “să nu mai îngăduie proslăvirea unui om și a unor fapte, care aduc polonezilor ponos și umilire”. În schimb, Henric al IV- lea, regele Franței, constată că Mihai Viteazul “e foarte tare și că planurile lui cresc potrivit cu izbânzile”. Iar într-o publicație a vremii, tipărită la Roma, dând știrea că Mihai-valahul a unit Moldova la Transilvania și Țara Românească, mai scria: ” Dacă a fost vreodată un principe în lume demn de glorie pentru acțiuni eroice, acesta e signor Mihai, principele Valahiei”.
Dar să revenim la mărturisirile timpurilor de aducere-aminte, ale marilor cărturari români, referitoare la strălucita domnie a lui Mihai Viteazul, citându-l pentru început pe Nicolae Bălcescu ( vezi- “Românii supt Mihai, voievod Viteazul” ), despre marea bătălie și victorie de la Călugăreni: “ Sfârșindu-și pregătirile, Mihai înalță împreună cu ostașii săi rugăciuni către Dumnezeu. Apoi, îndreptându-se către dânșii, le zise să-și aducă aminte de vechea lor vitejie (…). Mihai cugeta întru inima sa că împrejurarea cere neapărat o faptă eroică spre a descuraja pe turci și a îmbărbăta pe ai săi…și a cumpăra biruința cu primejdia vieții sale. Cheamă în ajutoru-i protecția mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostășească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmașă…doboară pe tot ce încerca a-i sta împotrivă…și făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee și fără a fi rănit”. Era, practic, un izvor de mare curaj și fapte minunate, iar pentru noi o neștearsă aducere aminte zi, de epopee națională, bătălia de la Călugăreni, unde românii scriseseră cu sabie și sânge o pagină strălucitoare, în lupta lor pentru emancipare națională și neatârnare, dar deopotrivă geniul de general și vitejia de soldat a bravului Mihai Viteazul. După cum, faptele de vitejie ale oastei condusă de neînfricatul nostru voievod, îl vor inspira și pe Alecu Russo, care în creațiile sale literare oglindește astfel acea mare bătălie și superba victorie asupra armatei otomane condusă de însuși Sinan-pașa:”… cine fuge colo în vale cu brâul descins…, cu turbanul desfăcut,… cu fața zdrobită?…Sultanul cel fălos…Sultanul groasnicul”….Fugi…și erai împăratul împăraților…numele tău îngrozea mai mult decât o oștire… Unde sunt ostașii tăi, mai mulți la număr decât stelele cerului…caii tăi nechezând în câmpie fără călăreți…? Și în fine, ca un omagiu sfânt:”: Credincioșii prorocului zac neîngropați pe câmpuri… Dumnezeu s-a îndurat de lacrimile slugilor sale și a ridicat pe acela ce le-a așezat iarăși la voinicia și puterea de mai înainte.” (vezi “Cântarea României”, 1981 ). Este până la urma imaginea vitejiei poporului nostru, scoasă în evidență prin versurile sale și de către poetul Dimitrie Bolintineanu: …” Inima română, însă nu răcește/ Dorul biruinței o însuflețește /…Domnu a-ncălecat …/ Smulge o secure de la un soldat/…Vede de departe pașa Caraiman…Lupta este scurtă. Sub o lovitură/ Pașa cade: (…) Dar Mihai răpește steagul cel vestit/ Și l-ai săi se-turna fără a fi rănit” (vezi ‘Călugarenii…”)
Sau cât de sugestivă este creația literară a lui Ion Heliade Rădulescu, care întrezărind prin mărețele fapte ale lui Mihai Viteazul, înfăptuirea reîntregirii neamului românesc de mai târziu, scria: “ …Peste Carpați acuma vulturul zboară,/ De aicea spre Moldova își ia falnicul zbor:/ Două capete are (unind pe toți românii sub un sceptru, el a mai adăugat un cap vulturului românesc), cu patru ochi măsoară,/ E-n toată România acum poruncitor” ( vezi “ O noapte pe ruinele Târgoviștii”). În plus, domnitorul a știut mai bine decât oricine altul să-și îmbărbăteze oștenii săi la luptă, oferindu-le propriul model, iubitor de țară, ceea ce îl va determina și pe un alt scriitor de seamă, Alexandru Vlahuță, să-i scoată în evidență personalitatea și starea de spirit, imortalizând momentele de glorie: “…Din înfundăturile codrului, românii își măsurau vrăjmașul cu care aveau să dea piept a doua zi (…) Mărimea primejdiei îi înfierbântă. Mihai se plimbă printre ei. Privirea și vorba lui dau sufletelor încredere și brațelor tărie, “- Cu inima, copii și nu pierdeți nici o mișcare. Gândiți-vă că de lupta voastră atârnă azi destinele țării, mândria și viitorul neamului nostru! Apoi, urma într-un final împlinit, prima unire a Țărilor Române, ceea ce avea a rosti chiar Mihai Viteazul la încoronarea sa la Alba Iulia (1600), ca unic domnitor domn al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei, adică “ pohta ce-am pohtit – Ardealul, Moldova și Țara Românească”. Iar dacă istoricii sunt unanimi de acord că Mihai Viteazul a fost unul dintre cei mai mari conducători militanți ai poporului român din întreaga sa istorie, apoi mulți alți oameni de seamă din acele vremuri și după, inclusiv din lumea creatorilor literari și artistici, au apreciat și au proslăvit mărețele fapte ale “Marelui și Neînfricatului leu al Răsăritului”. Iar savantul Nicolae Iorga, în scrierile sale istorice, accentuează marea personalitate a lui Mihai, considerându-l “un ilustru conducător de stat și genial ostaș. Dar nu un ostaș de pradă, cum erau atâția pe vremea lui, cum era și rivalul și ucigașul lui de mai târziu, Basta, ci un ostaș în cel mai deplin și mai frumos înțeles al cuvântului”. De altfel, răsfoind cu atenție arhiva literaturii române, al creațiilor populare sau antologia epigramelor românești, îl vom regăsi prezent mereu pe Mihai Viteazul( Malul Dacus-“Dacul cel Rau”) și în poeziile lui M .Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, George Topârceanu, ș.a.m.d., permițându-ne a reda măcar câteva fragmente din scrierile reputaților noștri poeți, vizavi de domnia strălucită și de personalitatea lui Mihai Viteazul: “ Pe străbunul nostru plai,/ Poate-n latura necazul,/ Doar un rege ca Mihai, însă ca Mihai Viteazul”!. Sau, “ Auzită-ți de un Mihai/ Ce sare pe șapte cai/ De strigă Stambulul vai!” Și tot Vasile Alecsandri mai scria: “Auzita-ți de un viteaz/Care veșnic șede treaz/ Cât e țara la necaz?” În vreme ce și George Coșbuc, scria în una dintre frumoasele sale poezii: “Acest ghiaur, cum îi zic turcii, “aleargă năvala nebună/ împrăștie singur pe câți îi adună/ El vine spre pașă/ E groază și vai, că vine furtuna”!
Și pentru ca imaginea ilustrului nostru domnitor să fie și mai convingătoare, iată că și o serie de istorici, cronicari, poeți, pictori și mari personalități din afara fruntariilor țării i-au remarcat cu sinceritate faptele și profilul, unii dintre ei comparându-l cu Alexandru cel Mare, subliniind că pentru poporul său “s-a bătut cu potrivnici mult mai mari și i-a zdrobit”. Alții l-au socotit a fi “onoarea ortodocșilor”, capabil să “unească bisericile din Roma și Constantinopol” și chiar eliberarea tuturor neamurilor din Balcani. Nu în ultimul rând, regele Franței, Henric al IV- lea, spunea despre Mihai Viteazul că: ”e foarte tare și că planurile lui cresc potrivit cu izbânzile”, în vreme ce o publicație, scoasă de sub tipar la Roma scria la rândul său, referitor la prima unire a Țărilor Române, că ”Dacă a fost vreodată un principe în lume demn de glorie pentru acțiuni eroice, acesta este signor Mihai, principele Valahiei”. Sau altfel spus, precum cu mândrie scria Nicolae Bălcescu : “…el trăsese sabia spre a apăra țara sa de tirania turcească și după mulțimea de eroice triumfuri, respinsese potopul turcesc departe de dânsul și de întreaga Europă creștină. Nu numai atât. El voise a-și crea o patrie mare pe cât ține pământul românesc, și, norocul ajutându-l, în câteva luni Ardealul și Moldova și o parte din Banat sunt unite cu Țara Românească”.
Din păcate, cum prea de multe ori s-a întâmplat, trădătorii de neam românesc i-au împins pe adevărații noștri conducători și implicit țara în ghearele ucigașe ale străinilor cotropitori, având de-a-lungul timpului, de la Burebista și până în zilele noastre atâtea tragice exemple, iată că, așa avea să se întâmple și cu Mihai Viteazul, așijderea lovit mortal de către necruțătorii lui și ai poporului român dușmani. L-au trădat boierii și nobilii nesătui și halapi după privilegii, l-au trădat “ aliații”- Sigismund, Basta, Rudolf al II- lea, care, invidioși pe strălucitele sale victorii, căutau prin orice mijloace să poarte ei cununa de lauri a marelui învingător. Și la aflarea știrii că se pune la cale un complot imperial pentru alungarea lui din Transilvania, Mihai Viteazul se exprima plin de mâhnire, clamând:”Pentru împărat am primejduit țara mea, viața mea, a soției, a fiului meu și a boierilor mei, iar el îmi trimite ca răsplată trei foi de hârtie pline de otravă, rușine și ocară!?” (era vorba de refuzul lui Rudolf al II-lea de a-i acorda sprijin militar și logistic, deopotrivă confirmarea și a titlului de principe autonom al Transilvaniei ). Dar cea mai mare durere a simțit-o, când a fost trădat chiar de prietenii și sfetnicii săi apropiați (Aga Lecca, Moise Secuiul, etc., vânzându-l mișelește, pe de o parte, pregătindu-i înfrângerea de la Mirăslău, iar pe de altă parte, în cârdășie cu Basta, au grăbit batjocura și uciderea lui Mihai pe Câmpia Turzii. Astfel, sfârșea tragic Mihai Viteazul, așa cum se mai întâmplase tot prin trădare și cu alți bravi și neînfricați conducători ai neamului românesc, în lupta lor pentru emanciparea și legitima unitate națională, reamintindu-i aici, între alții, cu un pios omagiu și cinstire pe Bogdan al II- lea, Ioan Vodă, Vlad Țepeș, Petru Rareș, Horia, Cloșca și Crișan, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Alex. Ioan Cuza, șamd. Și, din nefericire, există în gena românească acest microb al trădării naționale, ignorându-ne, alungându-ne, sau și mai odios posibil, lichidându-ne fizic diriguitorii și conducătorii de țară de vită pământeană, dar cerșim și adorăm principi străini, vânzându-ne demnitatea și unitatea de popor creștin din această parte de lume, bântuită de milenii de cele mai crunte vicisitudini ale istoriei umane.
Apoi, se vede treaba că suntem mai departe un popor nevindecabil, trăind și după căderea comunismului într-o nesfârșită convulsie internă, determinată de aceleași metehne: slugărnicie la stăpânii din afară și trădare națională din pricina acelorași interese oculte și meschine, înfipte adânc în mințile bolnave ale acelora care adesea, prin perfidie, manipulare și minciună, au ajuns să conducă și să batjocorească întreaga națiune, s-o învrăjbească și s-o dividă, iar pe amăreștenii români să-i aducă în situația de a ajunge chiriași și slugi la ei acasă. Iar ceea ce se petrece astăzi cu țara noastră, va rămâne în istorie ca o poveste la fel de tristă, comparativ cu vremurile trecute, fiind greu de înteles, că cel care conduce România, Klaus Werner Iohannis, rău-ințentionat și mereu cu spatele la popor și la interesele vitale ale României, are vreo tresărire de îndatorire și onoare pentru această țară, dimpotrivă, poate că și din gena sa etnică se strecoară o stare de ură și răzbunare viscerală, antinațională, contrară sublimelor jertfe ale înaintașilor, care și-au apărat cu sfințenie ființa și unitatea națională. Or, în această direcție trebuie privită și celebrarea Centenarului Marii Unirii, pe care mulți dintre cei care au la îndemână puterea și actul de decizie, din păcate, nu doar că ignoră marea aniversare națională, dar o și sabotează, aruncând în derizoriu și mai mult decât atât unitatea noastră frățească, în cuget și simțire, iubirea de țară și neam.
În fine, revenind la Mihai Vodă, cu personalitatea, calitățile și faptele lui, nu avem voie, a nu-l așeza, și chiar mai mult decât atât, în galeria marilor noștri voievozi, iubitori și apărători de țară, reamintindu-ne cu cinstire și recunoștință de Mircea cel Înțelept și Ștefan cel Mare, de Vlad Țepeș și Iancu de Hunedoara, de Cantacuzini si Cantemirești, de Brâncoveni și Vladimirești, șamd., laolaltă zămislitori și descălecători de țară, dătători de legi și vașnici luptători pentru libertatea neamului românesc, fără de care împlinirea visului cel mare al independenței și al reîntregirii țării nu ar fi fost posibilă. Iar Mihai Viteazul care s-a jertfit pe pământul Transilvaniei, rămâne, fără nici un fel de îndoială, simbolul Unirii românilor, după strălucitoarele sale izbânzi, cum nimeni nu va mai reuși după anul de glorie, 1600, urmând ca încununarea aspirațiilor de veacuri spre libertate și unitate a poporului în întregul lui, să-și găsească desăvârșita împlinire prin Marea Unire din decembrie 1918.
Așadar să proslăvim trecutul și să ne plecăm cu recunoștință și pioșenie fruntea în fața înaintașilor și marilor eroi ai neamului românesc, iar în aceste momente de cumpănă, prin care trece România astăzi, să nu uităm nici o clipă acel mare vis împlinit, purtând mereu în inimă și suflet supremul adevăr, adică: ”Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget și-n simțiri…” LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
Prof. Vasile IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here