Metaromanul şi terapia eşecului (I)

353

Vol. IIExperienţa de prozator şi critic literar a lui Lazăr Popescu devine, cu romanul „Eşecul cartofilor cruzi” (Editura Limes, Cluj-Napoca, vol.I, 2010; vol.II, 2012), deopotrivă ambiţioasă şi interesantă. Intenţionând, probabil, o trilogie, autorul îşi ia, ca registru tematic, viaţa satului natal (Dealul cu Ulmi din zona Mătăsari – Gorj), pe parcursul a trei generaţii (bunici, părinţi şi personajul-autor), mai exact de pe la începutul secolului al XX-lea până în contemporaneitatea postcomunistă. E vorba, altfel zis, de două epoci, una în care se plămădeşte şi consolidează România Mare de după actul istoric de la 1 Decembrie 1918, şi alta de după al Doilea Război Mondial, la rândul ei configurând: perioada comunistă (când fibra românească a fost alterată în profunzime) şi anii postrevoluţionari, cu „căpătuiţii tranziţiei” („iliescienii securisto-comunişti” cu „gaşcocraţia” şi culturocraţii” lor).

Personajul principal, Lucian Ionescu, viitorul dascăl universitar, este de fapt autorul însuşi (fiul învăţătorului Ion Ionescu şi nepotul lui Lucian Ionescu din Dealul cu Ulmi), „un fel de strănepot al marelui om politic Take Ionescu, conservatorul democrat care, deşi militase pentru realizarea Marii Uniri, era convins că generaţia sa nu se va bucura de aceasta („zile bune nu vor veni şi o sărăcie mare se va abate asupra lumii”). Cel ce avusese ideea Micii Antante şi militase pentru adevărata modernizare şi democratizare a statului exprima, nu dorise cu tot dinadinsul să se lanseze într-un profetism românesc, conturat mai apoi de Mircea Eliade (filogermanul Petre Carp avusese dreptate, căci în Rusia se precipitau evenimente care vor dezbina lumea odată cu Revoluţia din Octombrie). Strănepotul ilustrului politician, Lucian Ionescu, observă că, după generaţia strălucită a Brătienilor şi a lui Take Ionescu („un aristocrat al meritului”), „păcătoasa ţară”, de care vorbea bătrânul Carp, deşi adoptase „votul universal”, se va confrunta cu tot felul de crize (regenţa, dictatura carlistă, legionarismul, războiul antisovietic şi mai apoi antihitlerist, comunizarea forţată a ţării după „scriptura stalinistă”. Toate aceste aspecte social-istorice le află tânărul Lucian Ionescu de la bunicii săi, de la părinţi, dar şi de la unii consăteni sau rude, între care un rol important îl are, în roman, unchiul său Tilicuţă (Nicolae) Ionescu, fratele tatălui. Acesta cunoscuse lumea şi lucrase în domeniul mineritului, dar avea şi grija consemnărilor jurnaliere. Pe baza acestor caiete (jurnale), autorul reuşeşte să-i reconstituie aspecte importante din viaţă, totul fiind în legătură cu viaţa satului şi cu imaginea mai generală a societăţii româneşti, de la căsătoria şi plecarea în armată la mobilizarea în campaniile din Răsărit, dar şi la războiul întors împotriva Germaniei hitleriste, până prin anii ‘80 ai secolului trecut.În discuţiile sale cu „originalul” unchi, Lucian Ionescu – profesorul cu înclinaţii literare confirmate – se angajează să scrie Romanul. „Trebuie găsită aici o justă măsură”, îl previne unchiul, recomandându-i ca, mai întâi, să-şi trăiască viaţa, dar „lăsând-o şi pe ea să te trăiască”. „Va trebui să scrii Romanul”, îi spune acela nepotului, care la rândul său consimte la datoria legatariatului în termeni de conştiinţă asumată: „Accept misiunea!” (I, 186). Înţeles sub acest aspect esenţial, Romanul va fi deopotrivă „povestea Dealului cu Ulmi (…) scrisă de mine” (II, 166). Scrierea „se voia cumva şi un fel de monografie, şi un fel de cronică de familie, dar şi un fel de meditaţie asupra unui destin sau a unei lipse de destin, sau a unei crize de destin historial al românilor” (II, 86). Constatând că „Noul Roman Român nu s-a născut încă”, Lucian Ionescu crede, în egotismul său concentrat asupra deambulărilor autobiografice, că Eşecul cartofilor cruzi – metaforă şocantă de stranietate postmodernă – va însemna piatră de hotar în materie. El va surprinde satul natal atât în „epoca vuvarului” cât şi în aceea a „omenaşilor”, tipologii duse mai departe de „mârlanul de azi”, atât de confortat în „gaşcocraţie” şi integrând „Mârlănia” în Uniunea Europeană: „Romanul Dealului cu Ulmi, mica lui lume narativă (…) trebuia să ţină toată povestea, toată aventura omului ale cărui urme par, sau lui, lui Lucian, îi par, îi apar, de câtva timp, ca fiind din ce în ce mai şterse…” (II, 138). Foarte expresiv în structurarea lui episodică, romanul aduce în pagină „cultura vuvarului, în cuvintele Dealului cu Ulmi, şi cultura omănaşului, tot în cuvintele Dealului cu Ulmi, adică râsul şi seriosul, neseriosul şi gravul, josul şi susul, înaltul, da, dar atenţie, omănaşi, dacă ştiţi să vă priviţi în oglinda vuvarului – periculoase foarte sunt toate oglinzile, orice imitaţie este vinovată – (…) veţi descoperi vuvarul din noi (…), îl veţi vedea năzuind, îi veţi vedea impulsul spre vuvăria universală” (II, 46). În astfel de fraze faulkneriene, îmbibate la maxim de o substanţialitate eminamente diegetică, se amestecă stiluri şi voci, naratorul, personajul şi autorul, adică acele instanţe narative care, când înaintează distincte, când se reflectă unele în altele ca nişte imagini adâncite în oglinzi paralele. Sub acest aspect, resimţindu-se de un oarecare didacticism şi spirit livresc, scrierea degajă un puternic fior de autenticitate, transpus într-o formulă „dorico-ionică” de expresivitate postmodernă. Lucian Ionescu este un filolog cu vocaţie scriitoricească (romanul însuşi este presărat cu încercări lirice, epice şi dramatice aparţinând acestuia). Remarcându-se în cercurile didactice şi în presa culturală (obţine chiar unele premii din partea unei reviste din Braşov), tânărul ajunge să predea un curs de literatură română la o universitate particulară, coleg fiind cu „Piftie, Mischie, Dulie şi neica Bujie” (personaje recognoscibile în Târgu-Jiul zilelor noastre). Are, totodată, simpatii şi antipatii culturale foarte accentuate („elitiştii autoproclamaţi, oficialii culturali, oficialii politici, naţional vadimobolşevicii şi protocroniştii scânteişti” – II, 52). Singurul prieten de dialog cultural interesant este Vlăduţ Ştefănescu „şi el, cumva, un reprezentant al Dealului cu Ulmi”, inginer mai întâi şi filolog mai apoi, cu experienţa Statelor Unite după Revoluţia din Decembrie 1989, unde făcuse un doctorat despre Faulkner, şi reîntors în ţară pe urma unui irepresibil „dor de limba română”. (Va urma)

Prof. Dr. Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here