I. „Deşi se presupusese că istoria începe de la Sumer – scria cercetătoarea arh. Silvia Păun în 1984 – primele forme de scriere se ridică, potrivit descoperirilor ulterioare, mult în trecut, până în epoca de piatră. Răbojul ne transmite, nemijlocit, o scriere arhaică, semnele lui având un caracter primitiv din linii drepte, legate de sistemul de încrustare iniţial, scrierea păstrează forma cea mai apropiată de obiectul de la care s-a inspirat, în limba acelui vechi popor”.
Zece ani mai târziu, în Prefaţa din 1994 a Albumului semiotic bilingv româno-italian „Identităţi europene inedite România – Italia” , arh. Silvia Păun aduce „o nouă optică asupra mesajelor, formelor şi semnelor ancestrale (…) din preistorie şi până în folclorul contemporan”. Aceste mesaje create de om, încă din preistorie, ca o nevoie de exprimare în relaţie cu comunitatea tribală, se pot identifica pe diferite obiecte, fie în forme antropomorfe, fie în incizii abstract-geometrice. De la desenele rupestre ale paleoliticului la ceramica neolitică pictată, iar de aici până în cultura târzie a Daciei, ba chiar până la artefactele din etnografia românească actuală se repetă mereu unele reprezentări abstract-geometrice. Segmentul de dreaptă, triunghiul, spirala, cercul, curba, rozeta, morişca, palmeta, zig-zag-ul, mâna, ca şi atâtea imagini antropomorfe şi zoomorfe au dăinuit, cu rezonanţa lor ancestral-simbolică, în ornamentica etnografică, putând fi uşor de identificat atât în îmbrăcăminte şi obiecte casnice, cât şi în elemente de arhitectură sau artefacte cultice. Având în vedere originea străveche multimilenară a acestor semne carpato-pelasgice, care au evoluat de la simbolurile răbojice la scrierea ideografică, putem aprecia valoarea lor transcultural-ancestrală, adică acea circulaţie a lor, în mod oarecum simultar şi independent, în vaste arii ale civilizaţiilor paleo-eneolitice. De aici ideea de a compara aceste semne-mesaje din diferite arii de cultură indo-europeană şi de a căuta un sens, un rost, un tâlc în aproximarea nevoii de comunicare şi exprimare a hominidului încă din cele mai vechi timpuri până azi. Azi nu mai e o dificultate de a constata că, în anumite arii de cultură (arabă, greco-latină, slavă etc.) s-au impus, de-a lungul vremurilor, anumite semne abstract-geometrice, generând arhitecturi şi stiluri decorative specifice anumitor etnii şi civilizaţii. E vorba de acea „matrice stilistică” ancestrală de reverberaţie spaţio-temporală , factor de diferenţiere şi specificitate a culturilor tradiţionale. Limbajul acestor semne şi imagini antropomorfe, zoomorfe, dendromorfe vine dintr-o mentalitate tribală agricolă, pastorală şi vânătorească. Toate sunt, la origine, paleosimboluri indo-europene – arhetipuri semantice – raportabile la lumea înconjurătoare şi de o referenţialitate expresă în ceea ce priveşte nevoia de comunicare a omului încă din preistorie. Surprinzătoarele analogii ce se pot stabili între desenele rupestre antropomorfe şi zoomorfe sau semne incizate, pe arii vaste euro-asiatice, constituie încă o dovadă că nevoia de comunicare a omului preistoric era aceeaşi, fie că el trăia în peşterile Alpilor, ale Carpaţilor, ale Uralo-Altailor sau ale Tibetului. Iată, spre exemplu, pentagrama dacică, identificată de cercetătoprul arheolog Vasile Boroneanţ în Peştera Chindiei din Mehedinţi, regăsită, ulterior, în cultura Greciei antice, în Diagrama lui Pitagora, dăinuind în etnografia românească până azi, ca „un semn de mare meşter”, aşa cum remarcă arh. Andrei Pănoiu în „Arhitectura Gorjului” Buc., 1982, p. 118). Amuletele solare de la Turdaş, Tăbliţele de la Tărtăria, ca şi cea descoperită la Drăgoeşti-Vâlcea, cu patru fascicole a câte trei raze , cu incizii simple, picturale sau ideografice, sunt, desigur, mărturii preistorice, însă gestica paleosimbolurilor se pierde în negurile preistoriei. E destul să amintim de amuleta preistorică de la Mitoc-Botoşani, datată 26000 î.Ch., cu incizii felurite (linii, unghiuri, spirale, reprezentând operaţii de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire), de pandantivul geometric de la Brânzeni-Basarabia (cca 34.000 î. Ch.), de madonele de la Cosăuţi-Basarabia, perfect fasonate şi înfăşate cu incizii, datate cu C 14 din mileniul 16 î. Ch., de madonele de la Rast şi Vinca, incizate şi ele cu semne cultico-ritualice, sau, mai aproape de musterianul gorjean, de falanga de cal (cca 10.650 î. Ch.), descoperită la Cuina Turcului, unde vedem că hominizilor din paleoliticul superior nu le erau străine rombul, unghiul, liniile paralele… Ar fi fost interesant de observat că simbolurile unghiulare de pe statueta de la Hotărani (cultura Vădastra, 5250 î. Ch.) sunt aproape asemănătoare cu inscripţiile de pe strachina de la Gradeşniţa (Bulgaria) sau cu cele de pe fusaiola de la Kosovsko Nitroviţa, Iugoslavia.
II
Având în vedere toate aceste considerente privind semnele, imaginile şi paleosimbolurile preistorice ne vom referi, în cele ce urmează, la unele mărturii descoperite de-a lungul timpului pe teritoriul judeţului Gorj, fie în peşterile şi avenele din Cheile Olteţului şi Sohodolului, fie în cele de la Boroşteni (Peştera Cioarei) sau Baia de Fier (Peştera Muierii). Vasile Cărăbiş în Istoria Gorjului afirmă că asemenea manifestări de artă, descoperite de C.S. Nicolăescu –Plopşor în 1928, în patru localităţi din Gorj (Baia de Fier, Vaidei, Runcu şi Polovragi) sunt „până în prezent singurele cunoscute în România”. Dumitru Berciu susţine că aceste aşezări paleolitice din judeţul Gorj stau în strânsă legătură mai ales cu cele de pe versantul nordic al Carpaţilor, unde există un puternic centru musterian, dar mai ales aurignacian, prin ale cărui iradieri s-ar explica şi aşezările din Oltenia. Cercetări recente conjugate au relevat faptul că în Peştera Cioarei de la Boroşteni (lângă Peştişani) a vieţuit omul de Neandertal, iar mai târziu Homo sapiens sapiens. Atestarea pe acest loc „a celui mai vechi musterian din ţara noastră” (M. Cârciumaru, 1977, 1980) a determinat interesul, în 1995, al unei echipe interdisciplinare complexe româno-franco-belgiene, stabilindu-se că aici a existat „locuirea paleolitică din România cu o situaţie stratigrafică sigură, cu cea mai bogată colecţie de utilaj litic dintr-o aşezare de peşteră şi cu cele mai interesante mărturii de artă paleolitică din ţara noastră”. S-au descoperit cantităţi însemnate de ocru, în diferite nuanţe, utilizat de omul paleolitic în tatuajul corporal/facial, în cadrul unor practici magice, ca şi opt recipiente de preparare (coloranţi ce apar în siturile preistorice de la Ohaba-Ponor, Transilvania, 42 mil.), Mitoc-Moldova, 38 mil., Ripiceni, 34 mil., dar şi în aşezările musteriene din sud-estul Franţei), dar şi două pandantive „perforate şi gravate cu motive geometrice”, constând din „incizii oblice şi transversale”, precum şi alte piese de podoabă, din care reţinem caninul şi falanga de urs, perforate de asemenea, îndeplinind tot rolul de pandantive (cca 42.000 î. Ch., cf. analizelor cu C 14). Bogat în atestări paleo- şi neolitice, arealul Gorjului a făcut obiectul unor cercetări minuţioase, de la Teohari Antonescu (1897) până la C.S. Nicolăescu-Plopşor, care va descoperi arta rupestră în Oltenia (1925), mai exact la Peştera Muierilor de la Baia de Fier, în care s-au găsit nu numai oase de ursus spaeleus,- ca şi în peştera de la Runcu – ci şi obiecte de silex şi obsidiană lucrate, ca şi ceramică de tip Coţofeni din epoca eneolitică . Descoperite de C.S.Nicolăescu-Plopşor în epoca interbelică, picturile şi gravurile rupestre din Gorj (făcute cu culoare neagră amorfă şi rezistând datorită mediului uscat) reprezintă imagini antropomorfe şi zoomorfe dinamice (femei, bărbaţi, animale), ba chiar unele desene geometrice, simboluri solare (roata cu spiţe/raze etc.). Tot pe Valea Sohodolului, în locul „La Bulbuc”, „pe suprafaţa netezită a unei stânci s-a săpat cu ajutorul unui instrument ascuţit desenele dorite” (scene şi figuri izolate). Simboluri solare ( în asociere cu un personaj care domină pe cei înfăţişaţi într-o atitudine de adorare) s-au descoperit şi în Peştera Pârcălabului, „care ar fi putut servi ca un sanctuar al vremurilor de atunci, unde se practicau unele rituri şi ritualuri cu caracter magic”. Cercetătorul Dumitru Berciu consideră că în aceste scene de la Runcu ar fi vorba de o divinitate protectoare sau de un conducător de trib. Arheologul apropie arta rupestră din Oltenia de nord de grupa Sierra-Morena din Spania, acelaşi stil geometric-schematizat, cu simboluri solare şi figuri umane, zoomorfe regăsindu-se şi în Africa… Considerate a aparţine fie paleoliticului (C.S. Nicolăescu-Plopşor,1926), fie neoliticului sau eneoliticului (abatele Brevil), aceste picturi şi gravuri rupestre din munţii Gorjului sunt concomitente cu inciziile pe vase sau oase de animale menţionate mai sus. Foarte bogată, ornamentica ceramică incizată (apoi pictată) cuprinde linii şi haşurări, zig-zag-ul repetat circular, spiralele reluate în diferite poziţii, cercuri repetate sau concentrice, triunghiuri în şiruri orizontale sau verticale, meandrări, fascicule în metope sau frize, zone haşurate şi punctiforme, motive solare. Ceramica incizată cu diferite linii paralele şi oblice, descoperită la Vârţ, Runcu, Bâlta, Broşteni, Petreşti-Bărbăteşti, Topeşti-Tismana, Schela-Gornăcelu, Şiacu-Slivileşti, Săuleşti ş.a. cuprinde uneori „scheletul” de peşte şi „ramuri de brad” (aparţinând Culturii Coţofeni), incizii pictografice identificabile chiar pe Tăbliţele de la Tărtăria, mai toată ornamentica regăsindu-se fie în Culturile Coţofeni, Starcevo-Criş, Vinca-Turdaş, Sălcuţa etc. Am identificat, bunăoară, prezenţa „bradului” chiar pe vasul descoperit la Bronocice, Polonia, cca 3400 î. Ch., ce aparţine culturii „ceramicii liniare” a carpato-danubienilor. Concluzia care se desprinde din cercetarea acestor prime manifestări de artă rupestră şi ceramică (ce străbate cultura bronzului până în cultura târzie a Daciei) vizează identificarea unor coduri-mesaje imagistice şi paleosimbolice, caracteristice mentalităţii primitive (faţă de care, bunăoară, inscripţiile isihaste din Munţii Buzăului sunt, desigur, ulterioare ), ajunse uneori până la noi datorită culturii populare (arhitectură, ţesături, artefacte). Încărcătura semnificativă primară a acestor incizii şi desene („specimene de ornamentică preistorică”, comune Daciei, Troiei şi Ţinuturilor Greciei – N. Densuşianu, Dacia preistorică,1913), difuzată de la intenţia cultico-ritualică la artefacte profane s-a pierdut de-a lungul vremurilor sau a fost abandonată, cum s-a întâmplat cu răboajele dimierilor de pe Valea Jaleşului, activitate înghiţită de apariţia industriei ţesăturilor. Această semantică primitivă de areal indo-european – cercetată în profunzime şi amploare de prof. Virgil Vasilescu în lucrările Semnele pământului, 1996, şi Semantica română, 2001 – a constituit multă vreme o adevărată scriere preistorică originară, comună, din care încet-încet au fost stilizate ideogramele şi alfabetele evoluate ale omenirii, în existenţa lor multimilenară, de aici, din spaţiul matrice carpato-danubian, de unde „s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiunii neolitice din Europa” , spaţiul pe care cercetătorii de azi îl numesc „vatra Vechii Europe”(Marija Gimbutas).
Prof. dr. ZENOVIE CÂRLUGEA
