Cercetarea științifică a istoriei poporului nostru scoate la iveală un adevăr cert. Anume, că pe acest pământ clădit unitar și binecuvântat de Dumnezeu, înainte de strămoșii și părinții noștri, nu a trăit niciun alt popor. Altfel spus, geto-dacii nu erau niște semeții răzlețe, migratoare, ci un popor numeros și statornic, pomenind aici și mărturisirea istoricului grec Herodot, care scria că: tracii (tulpina geților) erau după indieni ,,cel mai numeros popor din toată lumea cunoscută până atunci”, iar… daco-geții erau cei mai drepți și viteji dintre traci. Iar de-ar avea un rege, ar fi uniți, ar fi cei mai puternici dintre toate neamurile pământului”. Și cel care a purces la o primă organizare politică și militară avea să fie Burebista, sau așa cum spunea geograful Strabon, că ,,prin supunere față de porunci a ridicat neamul său”. Acesta era de fapt și “cel mai mare rege al Traciei”, cum este amintit, potrivit inscripției descoperită la Dionysopolis (astăzi, Balcic-Bulgaria), care făcea referire la tratativele purtate de regele dac cu romanii, practic, intervenind în conflictul deschis dintre Cezar și Pompei. După cum, pentru acele vremuri îndepărtate, același geograf grec (Strabon), mai amintește că ,,în ceea ce privește sufletul, geții erau în unele priviri mai de laudă chiar decât grecii și romanii… și ca râvnă religioasă a fost de când lumea caracterul precumpănitor al firei lor“. Și mergând așa pe firul istoriei, cu momente adeseori dramatice pentru strămoșii noștri geto-daci, iată ce mărturisea și ilustrul istoric român Dio Cassius, portretizându-l pe regele Decebal: ,,era priceput în ale războiului și iscusit la fapte, știind când să năvălească și când să se retragă la timp, meșter în a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere…” Până la urmă, de aici încolo, toți autorii și documentele vremii, care aveau să se refere la trecutul istoric al poporului român, au evidențiat, într-un fel sau altul lupta dârză și eroismul înaintașilor noștri pentru libertate, în numeroasele conflicte și războaie de apărare contra dușmanilor și cotropitorilor străini, pentru ca din rândul căruia să se ridice și marii noștri conducători, înscriși astăzi în panteonul nemuririi și vitejiei neamului românesc. Și-i putem evoca cu admirație și cinstire, între alții pe: Dromichaites, Burebista, Decebal, Gelu, Litovoi, Basarab I, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Tepeș, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alex. Ioan Cuza, Constantin Turcanu, Ecaterina Teodoroiu, șamd.
Bunăoară, Iulian Apostatul, împărat al Imperiului Roman de Răsărit – (sec.IV d.Hr.), mărtusisea la rândul lui, că geții erau “cei mai războinici dintre toate neamurile câte au fost vreodată, nu numai din cauza tăriei trupului lor, dar și din învățăturile lui Zamolxis care era așa de slăvit de ei. El le-a insuflat credința că nu mor, ci numai își schimbă locuința. De aceea, merg la moarte mai veseli decât la orice călătorie”. Și apoi, în curgerea veacurilor și din plămada daco-romană, formându-se cu trudă și sacrificii poporul roman, alte izvoare istorice confirmă continuitatea, statornicirea și existența noastră în acest spațiu carpato-danubiano-pontic. De pildă, amintim aici pe notarul anonim al regelui Bela al III- lea care a scris cronica maghiară Gesta Hungarorum(sec XII), sau chiar mai înainte Legenda Sf. Gerard și după, Cronica pictată de la Viena (sec.XIV), deopotrivă confirmând nu doar statornicirea românilor pe aceste meleaguri și dârzenia acestora împotriva năvălitorilor, ci și începutul organizării lor prestatale, trăind în “țări”, precum: Maramureș, Oaș, Biharia, Făgăraș, Hațeg, Arieș, Câmpulung, Loviștea, Vrancea, etc. Iar românii transilvăneni au fost primii întemeietori de țară românească, dătători de legi și datini în ținuturile primilor voievozi – Menumorut, Gelu și Grand. Și pomenind despre invazia maghiară (sec.X) în Transilvania, iată răspunsul lui Menumorut către regele Arpad “:…Nu, nici din dragoste, nici de frică nu-i dăm din pământul nostru nici o palmă… Nici amenințările lui nu ne înfricoșează inima, deși se laudă că se trage din neamul lui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu”. După cum la fel vor proceda și ceilalți voievozi, cu demnitate și curaj în fața năvălitorilor, inspirându-l pe marele poet George Coșbuc, prin balada sa ,,Moartea lui Gelu” să glorifice faptele lor eroice, asemeni tuturor marilor noștri conducători, de-a-lungul veacurilor. Sau privim cu atenție “Cronica pictată”, cu bătălia de la Posada (1330) și o să observăm și faptele de vitejie ale oștenilor lui Basarab I, reproșându-i-se lui Carol Robert cu următoarele întrebări: “…De ce nu stați acasă la voi? De ce vreți să ne jefuiți dramul nostru de avere? De ce vă lăcomiți la mai mult decât vi-i drept să aveți”?
Iar dacă Basarab I a fost întemeietorul Țării Românești, la fel și Bogdan Vodă voievod de Maramureș, ,,descăleca” în Moldova și săvârșea aici un stat liber medieval, așa ne lămurește și hrisovul de ctitorie a statului moldovean, datat la 1359. Pentru ca apoi urmașii lor, cârmuind cu folos prin vrednicie, demnitate și dragoste pentru glia străbună să fie ,,dătători de pilde în crâncene războaie pentru libertate, de legi și datini spre luminaria și binele neamului”. Și între altele, a fost să fie ,,la Rovine în câmpii”, în octombrie 1394, despre care o altă cronica a vremii consemnează că:“…fu război mare cât se întunecă de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgeților. Și mai pierde Baiazid oastea lui cu totul… Așa de se varsă sânge mult cât era văile crunte”. Iar dacă Mircea cel Bătrân s-a bătut cu strășnicie ca să-și apere ,,sărăcia și neamul”, apoi și Alexandru Vodă, după cum scrie și cronicarul Grigore Ureche: ,,carele multe lucruri bune a făcut pentru țară (Moldova) ” și să i se zică ,,Bunul“ domnitor. Era sfârșitul sec XIV și începutul sec. XV, când pe fondul statornicirii de hotare a statelor feudale românești, vrăjmașii externi năvăleau, pornind după pradă și deci cu atât mai mult le-a fost isprava, păstrând, nu de puține ori cu mari sacrificii, echilibrul, neatârnarea și libertatea, liniștea și pacea în cele două Țări Românești. S-a remarcat ca un mare patriot Iancu de Hunedoara, apărând cu oștirile sale și cu o eroică îndârjire pământul românesc (sec.XV), ceea ce l-a determinat chiar pe Papa să-l numească ,,atletul cel mai puternic al lui Dumnezeu”, în vreme ce pe un epitaf scris în piatră de călugărul Ioan Capistrano (vezi, mormântul așezat în catedrala de la Alba-Iulia) care îi era și un sfătuitor credincios, imortaliza printr-un elogiu suprem: “S-a stins lumina lumii”. După cum la fel de frumos se poate vorbi despre Vlad Țepeș, înzestrat cu un puternic spirit al dreptății și cu un neînfricat curaj în desele sale bătălii cu dușmanii cotropitori. De aceea, nu întâmplător Nicolae Bălcescu, avea să-l numească printre” generalii cei mai vestiți ce au comandat armatele românești”, în vreme ce Mihai Eminescu, socotindu-l ca pe un ,,strajnic împărțitor de dreptate”, avea să scrie, între altele, celebrele versuri: ,,Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei/ să-i împarți în două cete; în smintiți și în mișei/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni”.
Apoi, contemporan cu domnitorul muntean, avea să fie într-un caz fericit (sec.XV), unindu-și laolaltă forțele într-o binevenită alianță antiotomană, Ștefan cel Mare al Moldovei – domn cel mare, pe care papa Sixt al IV-lea îl elogia spunând: ”…Faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra necredincioșilor turci, dușmani comuni, au adus atâta celebritate numelui tău, încât este rostit de toți și ești în unanimitate foarte lăudat”. La fel și cronicarii, români și străini îl slăveau cu mari laude pentru faptele sale mărețe, cum, bunăoară, Grigore Ureche îl caracteriza; ,,la lucru de războaie meșter, unde de era nevoia însuși se vâră … și pentru aceea rar război de nu biruia și unde îl biruia alții, nu-și pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, se ridică deasupra biruitorilor”. După cum și cronicarii polonezi, între alții, Miechovski i se adresă cu laudele: ,,Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor împotriva dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru”. Iar, la cele menționate mai sus, este bine să le justificăm măcar printr-un singur exemplu, anume, cu marea bătălie și victorie de la Vaslui (Podul Înalt), la 23 ianuarie 1475, în urma căreia apărea speranța că Moldova să devină o poartă pentru Europa, atunci când creștinătatea va fi în mare primejdie. Și până la urmă ce poate să fie mai înălțător decât cuvintele ilustrului domnitor (vezi – Apus de Soare, a lui Barbu Delavrancea), anume: ,,Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe… că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu este a voastră, ci a urmașilor voștri, urmașilor urmașilor voștri în veacul veacurilor…”. Aveau însă, să urmeze în acele vremuri de restriște multe alte înnegurate momente pentru viața și liniștea poporului nostru, înrobit în special prin asprele obligații impuse de Imperiul Otoman cotropitor. Dar din rândul destoinicilor noștri domnitori, Mihai Viteazul avea să fie vârful de lance al curajului și bărbăției lor, ridicând mereu ,,sabia asupra vrăjmașilor”, fiind în același timp și primul conducător român care a militat și a înfăptuit unirea celor trei Țări Române. Și între altele, au rămas nemuritoare marile sale izbânzi asupra otomanilor, zădărnicindu-le cât a putut trecerea acestora peste Dunăre. Iar la Călugăreni (august 1595), după marea victorie a armatei sale asupra ghiaurilor, însuși Pașa Hasan, pentru a nu cădea prizonier, a trebuit să se ascundă sub protecția unor turcoleți de-ai săi prin tufișurile Neajlovului. Dar iată cum a reușit să portretizeze poetul G. Coșbuc acel moment extrem de rușinos pentru Pașa și falnică sa oștire: ”…Stai, pașă, o vorbă să-ți spun/ Că nu te-am găsit nicăierea/ Dar pașa-și pierduse și capul și firea!/ Cu frâul pe coamă el fuge nebun/ Ca-n ghiara de fiară și-n gura de tun/ Mai dulce-i pieirea ,,Apoi avea să fie Șelimbărul (1599) și multe alte borne ale vitejiei neamului românesc, sau după cum este pomenit în alte cronici ale vremii, socotit a fi fost“…Marele și neînfricatul leu al Răsăritului”, la care mai adăugăm noi, un simbol al luptei poporului român pentru unitate și suveranitate națională.
După cum o altă domnie remarcabilă în fruntea țării sale a fost și Constantin Brâncoveanu(1688-1714), despre care una dintre cronicile anonime ale acelor vremuri îl gratulau pentru bunele sale fapte, ca domnitor și om de cultură, cu: ,,prințul de aur”, și de asemenea relatau stăruințele boierilor, care se adresau astfel lui Brâncoveanu: ,,Ne rugăm nu lăsa țara să intre alți oameni, sau răi sau nebuni, s-o strice, ci fii”. În plus, ocârmuind țara într-un moment de răscruce, unde se întâlneau cu oștirile lor cotropitoare – turcii, austriecii și rușii, domnul muntean a reușit cu mari eforturi să păstreze echilibrul și neatârnarea, chiar și mai mult, în cei 26 de ani de domnie a nutrit și speranța unirii politice a celor trei țări românești, cel puțin prin cultură și ctitoriile multor așezăminte și opere de artă de mare valoare și cu stil arhitectonic românesc. Din păcate, avea să sfârșească și el într-un mod groaznic, sub cumplitul satâr al sultanului, iar odată cu vrednicul de laudă domnitor și cei patru fii ai săi, pentru singurul motiv că și-au iubit cu prețul vieții țara și credința de neam, împotriva nelegiuiților călăi otomani. Iată ce scria și istoricul Gheorghe Șincai despre cumplita osândă în “Hronica sa”, Constantin Brâncoveanu, grăind fiilor săi: “…Iată! Toate avuțiile și orice am avut am pierdut! Să nu ne pierdem încă sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seama de moarte”.
Dar, din păcate, de-a lungul timpului, norodul românesc, mai cu seamă românii de rând, văduviți de suport justițiar și dreptate socială suportau dubla stăpânire, fiind și sub aspra povara a obligațiilor și umilințelor impuse de către tagmele boierești (nobiliare) din țară or, dintr-un astfel de dublu motiv, în special țăranii s-au răzvrătit de-a lungul veacurilor, citându-l aici pe un alt mare istoric D. Prodan, care dincolo de caracterul social al răscoalelor țărănești, dar nu numai, sublinia și ,,caracterul național”, pentru care adversarii rumânilor răzvrătiți aplicau cele mai crude măsuri cu putință. Numai că, bunăoară, răzvrătiții lui Horia(1784), din dorința de a nu mai fi asupriți de careva, nu au cedat și intrați în luptă, cu ,,săbii, furci și topoare” au reușit să-i biruiască pe nobili, punându-i pe fugă. De aici s-a născut și doina: ,,Horea stă pe vârf de deal/ Domnii fug toți în Ardeal/ Haideți, feciori, după mine/ Să vă învăț a lupta bine/ Să vă învăț a trăi bine!”. Și până la urmă, chiar dacă poporul lui Horea, Cloșca și Crișan, cu ,,securea în mână” avea să cedeze într-un mod dramatic, faptele lor au marcat jertfa eroică pentru libertate, ceea ce avea să determine un poet maghiar, surprins de crezul pentru dreptate al răsculaților, să scrie: ,,Pe Horia nu l-a îngropat nimeni. Sufletul lui zboară pribeag și astăzi într-unul din vulturii Carpaților”. La fel, fierbea poporul și în Țara Românească, iar comandirul Tudor Vladimirescu a avut la rândul său curajul de a ridica la luptă miile de panduri și de țărani jecmăniți și chinuiți de foame, împotriva ,,balaurilor care ne înghit de vii”. Se întâmpla în iarna anului 1821, răscoala punându-se în mișcare din Padeșul Gorjului, la proclamația pentru libertate a Vladimirescului: ,,Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine…Că ne ajunge fraților, atâta vreme de când lacrimile noastre nu s-au uscat” ,,Și mai grăia domnul Tudor, dojenitor la adresa prietenului său, popa Ilarion: ”Ah, popo, ai să dai sama înaintea lui Dumnezeu, că nu m-ai lăsat să tai câțiva câini de ciocoi care și-au dat coatele cu lupii de greci”. Și de bună samă, ar fi putut spune și cu “dulăii otomani”. Iar atunci, când dușmanii greci și trădătorii de lângă el l-au prins, cetluindu-l în lanțuri, acest vrednic conducător și iubitor de țară striga: ,,Nu mă tem de moarte. Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămașa morții.”
De fapt, mișcarea populară de la 1821 era un preambul la amplele mișcări sociale și naționale ce s-au desfășurat în perioada 1848-1859, când o pleiadă de personalități românești din cele trei provincii: Țara Românească, Moldova și Transilvania, au devenit purtătoare de idealuri și conștiință națională în acțiunile întregii națiuni pentru emancipare și unitate națională. Și anume, între mulți, mulți alții: Bălcescu, frații Golescu, Bărnuțiu, Barițiu, Avram Iancu, Eftimie Murgu, A.I Cuza, M.Kogălniceanu, Costache Negri, șamd. Și mărturisea Ioan Ghica, bunăoară, despre N. Bălcescu: “…i se lumina fața sa lividă și i se ușura răsuflarea când trăgeam împreună pe harta Europei liniile care ar fi cu drept să fie fruntariile României”. În același timp, ținând permanent legătura cu liderii mișcării naționale din celelalte țări românești, Bălcescu avea să primească și din Transilvania, prin revoluționarul Român garanția luptei comune împotriva tiraniei, scriindu-i: ,,Frații mei, unire numai…și tiranii vor fi pierduți. Lucrați, nu vă speriați de sperieturile și minciunile despoților. De ar crăpa dracului și tot ne unim!”. După cum, din testamentul politic al bravului și neînfricatului Avram Iancu reieșea că: ,,Ultima mea voință. Unicul dor al vietii mele e să-mi văd națiunea fericită, pentru că după care după puteri am lucrat până acum…Voiesc dară și dispun că după moartea mea toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii… tare crezând ca luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele. ,,În fine, pentru ca până la urmă poporul și eroii săi au făcut unirea de la 1859. Iată cum se adresa domnitorul Cuza ostașilor adunați pe câmpia Cotrocenilor: ,,Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri…el este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii voștri. Steagul este încă simbolul devotamentului, credinței, …e întotdeauna trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României”. Avea să urmeze, după marile înfăptuiri ale neamului românesc, de la 1848 și 1859, proclamarea independenței de la 1877, pregatită de altfel tot cu atâta grijă și entuziasm, ba chiar mai mult decât atât, având în vedere imensele jertfe ale ostașilor români în luptele de la Plevna, Grivița și Smârdan, mereu sub îndemnul destoinicilor lor comandanți: “Înainte băieți!…Tot înainte!” Bunăoară, iată ce consemna un corespondent de război în ziarul englez ,,Daily News”: …Și nimeni nu a fost mai surprins decât mine când am văzut pe români luptându-se într-un mod într-adevăr splendid, cum s-au purtat la Plevna, atât în timpul atacului, cât și mai în urmă…” La fel relata și un ministru italian al vremii în publicația “Il Diritto” și anume: “Acum ați arătat că sunteți o națiune dibace, înțeleaptă și totdeauna entuziastă și vitează”. Și avea să vină până la urmă și ziua pentru eternitate – Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, după ce marii corifei ai luptei pentru libertate și reîntregire națională, cu multe alte zeci de mii de modele de eroi, jertfindu-se pentru țară, au reușit nu doar să-și apere glia strămoșească, într-un război (1916-1918) însângerat contra năvălirilor dușmane, ci și eliberarea și Marea Unire a fraților români. Și era un act istoric just, după cum scria la acea vreme și renumitul istoric britanic A.W.A. Leeper în ,,Dreptatea cauzei României” și anume, înfăptuirea statului național unitar român era apreciată ca rezultat firesc ,,al grelelor suferințe îndurate de România pentru realizarea acestui ideal, iar unirea Transilvaniei cu țara-mamă…un mare câștig pentru cauza progresului și a democrației și faptul că acesta este universal admis”. La fel, între multe alte aprecieri, și ministrul belgian la București, Van Ypersele de Strihou, primind la 4 dec.1918 delegația românilor de peste munți, condusă de Alex. Vaida Voevod și Vasile Goldiș, se exprima ca: ”Eliberarea Transilvaniei și unirea ei cu România au provocat în țara mea, unde domnește un spirit de independență și o mare sete de dreptate, o foarte sinceră bucurie”.
Altfel spus, prin reîntregirea României, urmare a luptei și voinței de veacuri a poporului român, dispărea hotarul de pe Carpați, inspirându-l pe Octavian Goga a scrie următoarele versuri: ,,Te-am dărâmat, hotar de-odinioară/ Brâu împletit din lacrimi și din sânge/ Veriga ta de foc nu mă mai strânge/ Și lanțul tău a încetat să doară”. Era momentul de vârf al istoriei noastre, certificat și prin Rezoluția Marii Uniri, în timpul citirii acesteia ,,apostolul din alte vremuri”, octogenarul Gheorghe Pop de Băsești nu-și putea stăpâni emoțiile, după cum notează și Ioan Bordea în ,,Amintiri din zile mari”, anume: ,,Lacrimile-i curg din ochii lui înviorați de măreția momentului și plângând el, plâng cu toții”. În fine, delegația desemnată să se deplaseze la București, din care făceau parte, între alții, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Alex. Vaida Voevod și Vasile Goldiș este primită cu onoruri, intonându-se “Trăiască Regele”, iar după citirea Rezoluției, regele emoționat, după cum scria ziarul Universul dă următorul răspuns: ,,În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe veci unitate în Regatul Român toate ținuturile locuite de români, de la Tisa până la Nistru”. În fine, ca un epilog, fie și prin puținele mărturii, culese și selectate din bogata noastră literatură de specialitate, sper că am reușit să redau măcar câte ceva din trecutul istoric, perenitatea și starea de spirit a poporului nostru, stârnind probabil și comentariile cititorilor referitoare la sublinierile citate cu cele bune intenții, încercând până la urmă a certifica existența multimilenară a românismului pe întreg spațiu al vechii Dacii și chiar mai mult decât atât. Iar printr-un testament scris și nescris al faptelor de toată lauda a străbunilor noștri, să înțelegem cu toții, câți suntem români și ne bate inima pentru neam și țară, că trebuie să ne cunoaștem istoria în spiritul adevărului, eroii, cultura și tradițiile. Căci, parafrazându-l pe ilustrul istoric, Nicolae Iorga ,,Un popor care nu își cunoaște istoria, este ca un copil care nu își cunoaște părinții”. De unde se desprinde și sfânta noastră datorie pentru a face tot ceea ce depinde de noi, pentru afirmarea noilor idealuri ale României de astăzi, de dreptate, unitate, demnitate și independență națională. Și dacă ne prețuim noi, ne vor respecta și alții, dar repunând în matca ei și studierea istoriei patriei, atât de necesară, mai cu seamă pentru generația tânără, care din păcate, din motive de ,,globalism” și ,,europenism” exacerbat a fost tot mai mult îndepărtată de ceea ce înseamnă cartea de istorie, cu multiplele sale valențe educativ-patriotice și nu numai…
Prof. VASILE IROD
