(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)
Alexandru Crăciunescu, conu’ Alecu sau nea Alecu, așa cum i se mai spunea, era învățător în Godinești, sat vecin cu acela în care mă născusem eu. Am auzit din tinerețe despre omul vesel, cu obraz roșu, îmbujorat de sănătate și voie bună. Aveam 18-19 ani când l-am cunoscut la un bâlci de Sfânta Marie, în lunca Tismanei, de lângă Godinești, satul în care trona ca un domn. Râdea într-un cerc de prieteni care îl ascultau aplaudând. Nu spunea mai nimic, dar oamenii îl urmăreau vrăjiți, fiindcă era el, finul marelui Tătărescu, primul ministru de mai târziu al țării.
Era obiceiul ca acei ce vroiau să parvină prin politică să-și caute naș un grangur sau viitor grangur politic. La rându-le, șefii le cereau să-și alcătuiască prin orice mijloace acoliți, susținători electorali, din fruntașii satelor. Iar Alexandru Crăciunescu se număra printre aceștia. Când l-am cunoscut eu, prin 1928, era un om cam la 35 de ani, în plinătatea forțelor fizice și cu un curaj pe care ți-l dă averea luată cu o nevastă bogată și cu spatele acoperit de speranțele ascensiunii prin politică.
Fapt care s-a și întâmplat.
Eu am plecat în Basarabia, unde învățătorii și preoții nu erau siliți să se ocupe atâta de politică. Aceasta era mai mult un apanaj al avocaților. Pe învățători îi preocupau pe acele meleaguri mai mult probleme culturale și naționale.
Din gazeta Gorjeanul și din vorbele oamenilor din satul natal pe care îl vizitam în fiecare an am urmărit măririle lui nea Alecu. A ajuns revizor școlar. Știam cât visase la acest post. Într-o vară l-am întâlnit pe străzile Târgu Jiului urmat de un grup de învățători care abia așteptau să deschidă gura, spre a râde, spre a-l adula. Părea un voievod urmat de curteni. Păcătos voievod, prăpădiți curteni!
*
A venit războiul. Cu puțin timp înainte de 1940, citisem în presa Capitalei despre avansarea fostului prim-ministru George Tătărăscu în gradul de maior de rezervă. Tot atunci a fost făcut și Alexandru Crăciunescu căpitan în rezervă.
Așa l-a apucat războiul și noul grad i-a prins bine. A fost numit comandant al garnizoanei Târgu Jiu. Nu era oraș însemnat, dar figura drept capitală de județ ca și Craiova, Ploiești, Cluj, Iași, Timișoara, Chișinău, Cernăuți, Brașov, Constanța.
Era al doilea salt al finului.
Și-i stătea minunat uniforma de căpitan cu chipiul pe-o ureche și cu obrajii roșii plesnind de sănătate. Când cântăreața Maria Lătărețu trecea prin urbea de pe Jiul de sus, îi cânta lui nea Alecu, la cel mai luxos restaurant. Iar el o asculta când lăcrimând, când chiuind: ”Cântă Marie, cântă cântecul dragostei, al vieții și al morții. Când dai drumul gâlgâitului tău amețitor, pari cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Nimeni n-ar crede că ești o biată țigancă din Gorj!”.
Și era darnic cu cântăreața așa cum se cuvenea unui ofițer și comandant de garnizoană, dar mai presus pentru inima lui bună și pentru mintea lui simplă.
*
S-a terminat și războiul.
Ascensiunea lui Alexandru Crăciunescu era încă departe de a se sfârși. ”Prost să fii, noroc să ai”. I se aplica perfect viitorul Prefect… de județ.
Da, da, demnitar… Șeful, stăpânul unui județ.
E adevărat, aceasta s-a întâmplat în epoca de tranziție spre comunism, adică până la alegerile din 1946. Nașul Tătărăscu a ajuns ministru de externe. Era necesar ca la conferința de pace de la Paris, prin care România consimțea cedarea Basarabiei pentru a treia oară după cesiunile din 1812 și 1940. Tratatul de pace se cuvenea să fie semnat de un ministru burghez, ba încă și fost prim-ministru timp de 8 ani. Aceasta s-a întâmplat în 1945.
Tot în vremea aceea Prefect al județului Gorj a ajuns și finul Alexandru Crăciunescu.
Prefect de județ…
Nu-l interesau condițiile acestui prefectorat, al cui joc urma să-l facă, inexistența vreunui pic de independență politică. Nu putea întrezări ce va fi mâine cu rușii în spinare. Nu-și închipuia că firul zilelor partidelor politice din România se apropie de capăt și că ”uniunea democratică” a alegerilor din 1946 era ultima fază a tranziției.
Nea Alecu Prefect… Restul… nimic.
Poate să ardă casa pe capul prostului, dacă el e fericit, incendiul e ca și inexistent.
E adevărat, ca Prefect a fost un om bun cu cei necăjiți. Îi ajuta pe cei care îl solicitau… dacă nu uita. Circula un sfat printre cei care îi băteau la ușă: ”Nu te mulțumi cu aprobarea verbală a Prefectului. Cere-o imediat în scris”.
Făgăduia ușor și la toți, dar de îndeplinit…
Firește, nu era numai vina lui. Omul era plin de bune intenții, însă cei care îl asaltau cu cereri erau mulți, prea mulți, o lume de nemulțumiți, ca totdeauna. Numai că sub alți prefecți nu se vedeau atâția. Le lipsea îndrăzneala. Prefecții erau mai ursuzi, mai morocănoși. Primitor ca Alexandru Crăciunescu, alt Prefect nu mai fusese. De aceea îl năvălea poporul. Chiar când omul nu era mulțumit, fiindcă făgăduiala făcută de Prefect nu fusese îndeplinită, fie din uitare, fie fiindcă ceea ce se cerea nu era legal, cetățeanul rămânea cu un dinte pe Prefect, dar pe omul Alexandru Crăciunescu, cel veșnic zâmbitor, cel permanent cu ochii vioi și plini de promisiuni optimiste, rar care se supăra.
Și eu l-am solicitat de două ori. O dată pentru un bunic și niște nepoți săraci și altădată pentru un copil bolnav al unei măturătoare. Le-a dat ajutor în îmbrăcăminte și i-am admirat sufletul bun. Dacă ar fi fost tot atât de inteligent însă, nu s-ar fi bucurat de toate măririle, dar ar fi evitat și gama suferințelor de mai târziu.
*
N-a fost domnie de durată. Prefectul Crăciunescu a trebuit să plece repede din înalta sa funcție. A rămas cu consolarea că pe străzi era strigat numai ”dom’ Prefect”. Unii o făceau din recunoștință, dar mulți în mod vădit ironic. Vădit pentru toată lumea, în afară de ex-Prefectul care considera că felul de a fi salutat era un drept al felului democratic, atent și plin de bunăvoință în care a condus, adică a lăsat ca lucrurile să meargă mai mult de la sine în județul cu cei mai mulți nemulțumiți din țară.
Într-o zi, poate prima zi neagră din viața sa, chiar și salutul amintirilor de mărire s-a acoperit de beznă: întunericul nerecunoștinței, al ingratitudinii, al groazei de necunoscut.
”Dom’ Prefect” a fost arestat pentru niște fleacuri de încurcături din timpul prefectoratului.
Stupoare…
Nimeni nu s-ar fi așteptat la așa ceva.
Spaimă…
Dacă un fost colaborator atât de credincios, care a închis ochii la tot ce-au vrut să facă în alegerile din 1946, este închis, atunci cam ce vor păți foștii adversari ai comuniștilor în aceste alegeri: liberalii, național țărăniștii, socialiștii independenți?
*
M-am dus să-l vizitez pe nea Alecu în penitenciarul local unde se găsea închis. Încă tronau vechile libertăți. I-am cumpărat un vraf de ziare și reviste, care l-au bucurat nespus.
Avea ochii speriați și o privire imploratoare. M-a lămurit în câteva cuvinte că nu e vinovat cu nimic și că nu înțelege înscenarea la care este supus.
L-am încurajat, fără să discut vreo problemă politică. Venisem să-l văd pe om, ci nu pe ”dom’ Prefect”. La sfârșit mi-a spus cu tristețe:
– În orașul și județul nostru am prieteni vechi, de zeci de ani, de-o viață. I-am ajutat. Le-am dat tot ce mi-au cerut. Nici unul dintre ei nu și-a adus aminte de mine să vie să mă viziteze. Pentru dumneata știu că n-am făcut nimic. De ce-ai pășit pragul acestei închisori, să mă vezi?
– De ce? Din mai multe motive. Întâi, fiindcă în calitate de comandant de garnizoană ai rechiziționat singurul cal și acela prăpădit, al mamei mele de la Celei…
– Acum aud de asta. De ce nu mi-ai spus?
– Nu trebuia s-o fac. Dacă ți-ar fi cerut-o toți necăjiții și săracii din Gorj, atunci n-ai mai fi rechiziționat nici un cal.
– Și de ce încă?
– Pentru cei câțiva copii sărmani pe care i-ai îmbrăcat la cererea mea.
– Și?
– Și fiindcă știu că mâine-poimâine voi fi și eu arestat, iar dumneata odată eliberat ai să fii din nou înhățat.
S-a schimbat la față, devenise palid:
– Și ce trebuie să fac spre a nu mai ajunge aici?
– Ceea ce nu poți, fiindcă nu e în firea dumneatale: să te eclipsezi, să dispari în anonimat, să devii un modest cetățean care să nu-și mai amintească niciodată și nici prin prezența și atitudinea sa să nu aducă aminte nimănui că a fost ceva, cineva, cândva.
*
Așa cum i-am prezis-o, Alexandru Crăciunescu a ieșit repede din închisoare și nici nu și-a mai adus aminte de sfatul meu de a se pierde în mulțimea mută. Dimpotrivă, a considerat că i s-a dat drumul pentru meritele sale de mare bărbat politic și iarăși și-a dat frâu pornirilor de a se fuduli cu proaspătul său trecut de Prefect. Fusese doar reprezentantul guvernului în Gorj, el, un învățător. Doar Mihalache, ajuns ministru, îl mai întrecuse. S-a pornit pe la boteze, pe la nunți și nedei unde punea lăutarii să-i cânte, să-l încânte, să-l descânte cu ceea ce îi amintea de măreția cu a cărei pierdere nu se putea deloc împăca:
Foaie verde foi de boj
Cine-a fost odată-n Gorj?
Fost-a Tudor și Magheru
Și-a mai fost Dincă Schileru.
Și iar verde foi de boj
Cine-i astăzi om în Gorj?
Este George Tătărăscu
Și Prefectul Crăciunescu.
*
Îngâmfarea nu i-a priit. A fost bătut la o petrecere de golanii care știau că nu vor fi trași la răspundere. Arestat din nou, de data aceasta pentru vechea politică liberală, prin închisori cânta același cântec și pretindea să i se spună ”dom’ Prefect”.
Dar gluma s-a îngroșat.
Închisoarea a început să dureze cu toate mizeriile ei care nu făceau deosebire între un fost primar de sat, prefect sau ministru.
După mulți ani de detenție grea, Alexandru Crăciunescu a revenit în județul său îmbătrânit, slăbit fizic, dar mai ales demoralizat. Nu mai vroia să i se adreseze nimeni cu titulatura de Prefect. Nu mai critica nimic și nici nu-și mai exprima speranțe pentru vreo schimbare la care visase totdeauna.
L-am întâlnit învăluit în tristețe și oboseală. Părea un om pierdut într-un hățiș din care nu mai vede nici o scăpare.
S-a uitat în ochii mei, șoptind:
– De ce s-or fi purtat atât de crud cu mine? Tocmai cu mine, care i-am ajutat…
Da, am gândit, ai susținut să reușească în alegeri un partid fără membri, fără votanți. Abia ieșisem dintr-un război cu rușii, care, deși trecusem alături de ei, nu ne socoteau aliați, ci ocupați. Pentru poporul român, la acea dată, comunismul aflat în singura țară din lume, Rusia, se confunda cu rusismul care răpise Basarabia și Bucovina de Nord, adică un sfert de țară, și la ora aceea ținea întreaga țară subjugată. Puteau românii să aleagă drept conducători pe acei pe care îi considerau oamenii rușilor? Nu. Categoric nu. Și totuși alegerile din 1946 au dat câștig de cauză comunismului. Unul care ar fi putut spune cum s-a petrecut această minune era și fostul Prefect de atunci, Alexandru Crăciunescu. De la sine înțeles că n-am îndrăznit să-i arunc toate acestea în față, de la obraz, din multe cauze, care îl priveau și pe el și pe mine, ci doar atâta:
– Vrei să știi de ce te-au chinuit prietenii? Tocmai fiindcă i-ai ajutat să facă ce-au făcut în alegerile din 1946. După ce au învins, legalizându-și conducerea, deținerea puterii, așa precum nașul dumneatale Tătărăscu a devenit incomod la București, pe plan județean, finul, fost Prefect, era tot atât de indezirabil aici. Puterea odată cucerită, are nevoie în istorie nu numai de-o justificare legală, ci și de una morală. Fii bucuros că te-ai întors acasă. Ne-am despărțit citind în ochii, în sufletul, în adâncul ființei sale, o mai mare groază pentru faptul că ”finul Prefect” nu mai însemna nimic decât teama de temnițele prin care trecuse și în care se încercase tocmai acest lucru să-l învețe: autodesființarea trecutului.
