Marea Unire din 1918 – un simbol pentru eternitate

651

Sunt popoare din Europa care se mândresc cu istoria lor de o mie de ani cu care își arogă tot felul de pretenții, multe din ele nejustificate. În schimb, noi românii, care trăim aici încă de la începuturile lumii iar trecutul nostru se pierde în negurile întunecate ale timpului ne rușinăm să ridicăm fruntea și să ne susținem răspicat drepturile, ba chiar am ajuns să facem sluj la porțile acelor aroganți cărora le-am oferit tot ce avem doar pentru a fi acceptați nu printre ei, ci undeva la periferia Europei și așteptăm ca un câine umil să ne mai scape câte un os de ros, resturi ce rămân de la masa lor copioasă, asemenea sărmanului Lazăr din pilda lui Iisus.
Dorința fierbinte de afirmare națională a fost idealul care a marcat nenumăratele bătălii duse de-a lungul veacurilor pentru eliberarea de sub stăpânirea străină și refacerea unității statale, care au culminat cu 1 Decembrie 1918, zi sacră din istoria noastră care ne-a adus în hotarele firești pe care le-am avut odinioară, sfârtecate din nou ceva mai târziu prin voința abuzivă a marilor puteri ale lumii.
Deși au conviețuit în trei state medievale mai mici, la fel ca și multe alte popoare ale Europei, românii nu și-au uitat obârșia comună, păstrându-și limba, datinile și credința, dar mai ales au întreținut legături între ei, deseori determinate de nevoia de a acționa unit în fața unui pericol comun, cum au fost tătarii și otomanii, sau chiar de a se aduna laolaltă prin căsătorii mixte sau impunerea unor Voievozi loiali în țările surori vecine.
Aducerea sub o singură coroană a celor trei țări românești, chiar dacă a fost de scurtă durată, avea să demonstreze că ideea de unitate este posibilă și în fapt, Mihai Viteazul devenind astfel simbolul strădaniilor din veacurile următoare care avea să impulsioneze lupta românilor pentru împlinirea acestui măreț ideal. El va fi preluat în programele mișcării revoluționare din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, al răscoalei cu profund caracter național din 1784 care i-a avut în frunte pe alți martiri ai neamului românesc, Horea, Cloșca și Crișan, ca apoi să dea în clocot în vâlvătăile Revoluției pașoptiste care aveau să conducă la Mica Unire din 24 Ianuarie 1859 și apoi la Războiul de Independență, zile sacre în istoria poporului nostru.
Prigoana și umilințele la care erau supuși românii din Bucovina și mai ales din Transilvania aveau să dea un nou impuls luptei pentru drepturi naționale și alipirea la patria mumă care vor crește în amploare mai ales după instaurarea în 1867 a dualismului austro-ungar, prin încorporarea Transilvaniei la Ungaria, care a proclamat existența unei singure națiuni și a unei singure limbi, cea maghiară.
Luând atitudine față de aceste măsuri abuzive, la 3 mai 1868 mii de români se adună la Blaj unde au adoptat un protest colectiv care a fost publicat în mai multe ziare și gazete ale vremii, atât românești cât și germane, maghiare, franceze, italiene, pentru a se face astfel auzită voința răspicată a națiunii române. Rezultatul protestului a fost trimiterea în judecată a șapte dintre semnatari și a directorilor gazetelor din Transilvania unde a fost publicat protestul.
În loc să înceteze, mișcările naționale ale românilor din Transilvania, Banat și Bucovina continuă, ba chiar se extind mai ales în plan politic și cultural prin înființarea la 26 ianuarie 1869 a Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria iar la 24 februarie 1869 a Partidului Național Român din Transilvania, iar Societatea „Junimea Nouă” din Iași avându-i ca principali lideri pe Ioan Slavici, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, I.G. Sbiera, Ciprian Porumbescu, Gh. Dem. Teodorescu, Ion Brăescu, C. Istrati, și alții au organizat memorabila aniversare a 400 ani de la zidirea Mănăstirii Putna din august 1871, la care au luat parte peste 3.000 de români care au depus pe mormântul Marelui Voievod o urnă cu pământ adus din toate provinciile românești, au arborat tricolorul, au intonat „Imnul lui Ștefan cel Mare”, Ciprian Porumbescu a interpretat la vioară o „ Doină” spunându-i emoționat tatălui său că a cântat Daciei întregi, iar tânărul istoric A. D. Xenopol a rostit un înflăcărat discurs național. Să nu uităm că Putna se afla sub ocupație austriacă, manifestările românești fiind sub vizorul autorităților de la Viena.
În 1881, la Conferința generală de la Paris, s-a decis unificarea mișcărilor politice din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș în Partidul Național Român.
Înființarea în 1890 a Ligii Culturale (Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor) din care făceau parte între alții A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ioan Ursu, N. Iorga, Alexandru Odobescu, George Coșbuc, I.L. Caragiale, Octavian Goga, Take Ionescu, Victor Babeș, Nicolae Filipescu, N. Titulescu, etc. avea să dea un nou impuls luptei de eliberare națională a românilor aflați sub ocupație rusească și austriacă prin implicarea intelectualilor și mai ales a marilor personalități ale neamului, care ducând bătălia pe tărâm cultural aveau să-i confere însemnate implicații internaționale prin popularizarea acțiunilor întreprinse în publicații din toată Europa și înființarea de asociații și societăți românești la Paris, Londra, Berlin, Bruxelles, etc. Astfel, în 1891 a fost dat publicității în șase limbi Memoriul Studenților Universitari Români privitor la situația din Transilvania prin care se cerea solidarizarea cu lupta pentru drepturi naționale a românilor din teritoriile ocupate.
Acțiunile de acest gen continuă, multe din ele fiind urmate de arestări și condamnări la închisoare a liderilor și a celor care le-au inițiat, remarcându-se între ele mișcarea memorandistă care în martie 1892 a întocmit un document tipărit în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză și italiană) în care se face o analiză amplă a problemei naționale românești. Memorandumul semnat de 25 membri din conducerea Partidului Național Român a fost dus la Viena de o delegație de 300 persoane, dar împăratul Franz Ioseph I refuză să-i primească, documentul fiind lăsat la cancelaria imperială care, fără a-l citi, îl trimite spre soluționare la Budapesta. Rezultatul? Ioan Rațiu și ceilalți conducători ai Partidului Național Români sunt arestați și trimiși în judecată, fiind condamnați la ani grei de închisoare. În toate provinciile românești au loc mișcări de protest iar Memoriul este dat publicității în țară și străinătate. La presiunea opiniei publice, în septembrie 1895 cei condamnați au fost grațiați.
În paralel, și în Principatele Române se intensifică acțiunile de solidarizare cu frații români din teritoriile ocupate care se vor manifesta atât în plan cultural cât și politic. Mari istorici și oameni de valoare ca Nicolae Iorga, D.A. Sturdza, Ioan Bogdan, Grigore Tocilescu, A. D. Xenopol, V.A. Urechia scot documente și studii privitoare la istoria românilor, care vor fi multiplicate și trimise în Bucovina, Banat și Transilvania, alții ca Bogdan Petriceicu Hașdeu și Timotei Cipariu scot studii de cercetare lingvistică a limbii române, sunt tipărite nenumărate scrieri cu caracter istoric și național de către Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Octavian Goga, George Coșbuc, Andrei Mureșanu, Dimitrie Bolintineanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Costache Negruzzi, Ioan Slavici și alții, un rol important având societatea „Junimea” din Iași și publicația acesteia, „Convorbiri literare”. Alte publicații care își aduc aportul sunt, „Românul”, „Adevărul”, „Universul”, „Neamul Românesc”, în regat, iar în Transilvania „Gazeta Transilvaniei”, „Albina”, „Familia”, „Drapelul”, „Luceafărul”, „Tribuna”, etc.
În plan politic, în urma Războiului ruso-otoman din anul 1877, în care Regatul României și-a dobândit independența cu mari jertfe de sânge pe care oștenii români le-au dat în bătăliile duse la Plevna, Rahova, Vidin și Smârdan, în loc să-și respecte angajamentele asumate, Rusia a anexat abuziv trei județe din partea de sud a țării. În acest context european în octombrie 1883 România a aderat la Puterile Centrale, angajându-se să-și acorde reciproc sprijin în cazul unui atac neprovocat.
Susținerea Serbiei care la 10 iulie 1913 a fost atacată de Bulgaria era un prim semnal al separării țării noastre de Imperiul habsburgic, decizia fiind luată în Consiliul de Coroană întrunit la 21 iulie 1914 care a respins cererea Puterilor Centrale de respectare a angajamentelor asumate de statul român, respingere de altfel justificată, nefiind vorba de un atac provocat. Vreme de doi ani România va adopta o politică de neutralitate care se încheie prin hotărârea din 14 august 1916 a Consiliului de Coroană, luată la cererea marilor puteri europene ca urmare a evoluției situației pe front. Animați de ideea națională, într-un unanim entuziasm popular, politicienii români în frunte cu noul rege Ferdinand, care îi urmează unchiului său Carol I decedat la 27 septembrie 1916, intră în război alături de Antanta, dar numai după ce primesc în scris asigurări că România va primi la încheierea păcii Transilvania, Banatul și Bucovina.
E greu de descris entuziasmul cu care ostașii români au trecut Carpații pentru a-i elibera pe frații lor din Transilvania și a pune capăt nedreptăților la care au fost supuși vreme de secole, fiind socotiți națiune tolerată în propria lor țară, vatră milenară a strămoșilor daci. Peste tot sunt primiți cu brațele deschise, cu urale înflăcărate și lacrimi în ochi. Brașovul, Făgărașul și Ținuturile Secuiești constituite din nevoia de apărare a Regatului Ungariei de atacurile tătărești sunt rând pe rând eliberate, armata română ajunge să elibereze o treime din Transilvania fiind oprită la Turtucaia de forțele covârșitoare ale dușmanului în condițiile în care aliații nu și-au respectat înțelegerea, de a oferi României arme și muniții și de a întări frontul din Dobrogea, fiind nevoie să fie trimise trupe române. Găsind punctul vulnerabil, forțele austro – ungare conduse de Erich von Falkenhayn, fost ministru de război și șef al Marelui Cartier al armatei imperiale austro-ungare comandate de arhiducele Carol, moștenitorul Coroanei habsburgice, reușesc să rupă frontul la Târgu Jiu, de unde se îndreaptă spre Craiova, în timp ce forțele germane conduse de generalul Anton Ludwig August von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea, continuându-și înaintarea spre capitală pe care o ocupă în 23 noiembrie 1916, în timp ce regele, parlamentul și guvernul României se retrag la Iași.
Iarna trupele române primesc arme de la aliați, care reiau ofensiva în vara anului 1917 obținând victorii strălucite la Mărăști, Mărășești și Oituz unde a murit eroic și Ecaterina Teodoroiu, cunoscuta eroină sublocotenent. La bătălii au participat cu însuflețire oșteni de naționalitate română din armata austriacă luați prizonieri de ruși, care au cerut să intre în armata română, voluntari veniți din toate provinciile ocupate cât și din Regatul României, atrași de reforma agrară și electorală anunțate de guvern la 23 martie 1917.
Statisticile constată că în primul război mondial poporul român a dat mari jertfe de sânge însemnând 250.000 ostași și 450.000 civili care au murit, la care se adaugă peste 100.000 răniți, raportat la o populație de 7.400.000 de locuitori din care doar 2.200.000 bărbați, restul fiind femei, bătrâni și copii.
Pe fondul crizei generate de război și a menținerii rânduielilor feudale, în Rusia începe revoluția, în martie 1917 fiind răsturnat regimul țarist, ca în octombrie să ia puterea bolșevicii conduși de V.I Lenin, care la 15 decembrie încheie un armistițiu cu Puterile Centrale, acesta fiind urmat de pacea de la Brest Litovsk din 3 martie 1918.
Rămasă singură în fața forțelor covârșitoare ale dușmanului România este nevoită să accepte pacea umilitoare impusă prin Tratatul încheiat la București-Buftea în 7 mai 1918, care nu a fost ratificat niciodată. Prin acest tratat se pierdea Dobrogea și 5.600 km pătrați în preajma Transilvaniei, fiind impuse și alte condiții cum ar fi controlul finanțelor, al petrolului și șantierelor navale de la Dunăre, acestea urmând a fi luate cu o chirie minimă pe 99 ani, o situație ceva mai bună decât cea de azi, când aceleași puteri au pus stăpânire pe păduri, energie, finanțe și alte bogății ale țării chiar și fără a primi acea chirie modică impusă atunci. Aceeași Mărie cu altă pălărie, adeverindu-se proverbul că lupul își schimbă părul dar năravul ba, iar marile puteri de orice neam, credință sau regim politic ar fi se poartă la fel cu țările mai mici, fiind la fel de nesătule și de hrăpărețe.
În 2 noiembrie 1917 noul guvern bolșevic condus de V. I. Lenin proclamă egalitatea și suveranitatea popoarelor din fostul Imperiu Țarist și dă Declarația drepturilor popoarelor din Rusia, în baza căreia românii din Basarabia trec la împlinirea aspirațiilor naționale. Sfatul Țării, care s-a întrunit la 21 noiembrie 1917, decide la 2 decembrie proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, care se declară stat independent la 24 ianuarie 1918, pentru ca la 27 martie să hotărască unirea cu România. În 30 martie documentul prin care s-a consfințit unirea a fost prezentat regelui Ferdinand, care se afla la Iași, și care a ratificat-o prin un Decret emis în 9 aprilie 1918, dată la care doi reprezentanți ai Basarabiei au intrat în guvernul României.
Deciziile luate de românii din Basarabia se circumscriu Programului în 14 puncte din ianuarie 1918 al Președintelui S.U.A. care sugera organizarea Europei după război pe principiul naționalităților, exemplul lor fiind luat și de celelalte provincii românești aflate sub ocupație străină. Un act de înaltă demnitate națională prin care politicienii români au știut să folosească în interesul poporului din care făceau parte decizii luate la nivel mondial. Unde au fost acei români patrioți în 6 mai 1990 când a avut loc „Podul de flori de peste Prut” sau în alte momente care puteau fi fructificate în scopul reeditării actului istoric din martie 1918 și celor care au urmat? Dacă cei din 1918 au avut curajul să se implice în condițiile vitrege de atunci, când guvernul bolșevic de la Moscova a rupt relațiile diplomatice cu România, cum am putea califica altfel decât drept trădare de țară nefolosirea în interes național a unora din evenimentele care s-au petrecut după destrămarea fostei U.R.S.S., situație comparabilă cu aceea de la sfârșitul primului război mondial, finalizat cu destrămarea Imperiului țarist și a celui Austro-Ungar? O pată uriașă de rușine pe fruntea celor care ne-au condus destinul, care nu se va spăla niciodată, la fel cum nu se va uita nicicând numele acelor mari patrioți care au contribuit la refacerea vechii Dacii, sfânt pământ românesc, cu hotarele lăsate spre eternitate de crezul zamolxian în nemurire și jertfa marelui rege Decebal.
Tot un act de mare curaj a fost revenirea Bucovinei la patria mumă, care s-a realizat prin hotărârea luată în Congresul General al Bucovinei, convocat în 28 noiembrie 1918 în pofida Manifestului împăratului Carol I de Habsburg adresat în 16 octombrie 1918 „Către popoarele mele credincioase”, prin care propunea reorganizarea fostului Imperiu Austro-Ungar într-o federație formată din șase state, Transilvania urmând să rămână în componența Ungariei iar partea de nord – vest a Bucovinei în Ucraina, aceasta din urmă grăbindu-se să convoace Adunarea Națională Constituantă în 19 octombrie care a proclamat „independența” Ucrainei ce îngloba și Bucovina nord-vestică în cadrul federației Austro-Ungare. A fost nevoie de maturitate și fermitate politică și diplomatică, inclusiv de intervenție armată, pentru a se asigura ordinea în Bucovina devenită obiect de dispută între români și ucraineni, mai ales după abdicarea împăratului Carol I de Habsburg la 11 noiembrie, în ziua următoare Austria fiind declarată Republică. Actul Unirii a fost ratificat de regele Ferdinand prin decretul din 31 decembrie 1918, când doi reprezentanți ai Bucovinei au intrat în guvernul României.
Folosindu-se de evoluția situației pe front, la 30 octombrie 1918 România reintră în război împotriva Puterilor Centrale, fiind dată o proclamație către armata și poporul român prin care se declara că țara este din nou pregătită să reia lupta pentru înfăptuirea idealurilor naționale, o decizie demnă de politicieni adevărați, care au știut să-și asume riscuri într-un moment crucial din istoria țării. Trupele române se îndreaptă din nou spre Transilvania, dar din calcule diplomatice se opresc la izvoarele Mureșului pentru a lăsa poporul să-și decidă singur soarta.
În acest timp în Transilvania prin grija unor politicieni de marcă au loc acțiuni minuțios organizate prin care să fie dejucate diversiunile cercurilor extremiste maghiare de a menține această provincie în componența Ungariei, în pofida dorinței de eliberare națională a populației majoritare care trăia de mii de ani pe acest străvechi pământ românesc. Aceste acțiuni culminează cu formarea Consiliului Național Român Central cu sediul la Arad în noaptea de 30 spre 31 oct 1918, organism care a înființat consilii locale și gărzi militare în toate comitatele și comunele, menite să formeze primele structuri de putere și să păstreze ordinea în țară și a convocat pentru ziua de 1 Decembrie la Alba Iulia Adunarea Națională a reprezentanților tuturor categoriilor sociale din toate circumscripțiile electorale organizate pe teritoriul Transilvaniei.
Întrunit în ședință în noaptea de 30 noiembrie, Consiliul Național Român a definitivat Rezoluția care urma să fie prezentată Marii Adunări Naționale. Deși a nins toată noaptea, Alba Iulia era în sărbătoare, peste tot fluturau drapele tricolore și se scanda „Trăiască România!”
În ziua de 1 Decembrie 1918 la orele șapte în piața mare a orașului Unirii începe defilarea celor peste 100.000 de români veniți din toate colțurile Transilvaniei, toți îmbrăcați în haine de sărbătoare, împodobiți cu cocarde tricolore, purtând drapele tricolore și tăblițe pe care erau înscrise numele comunelor din care veneau. Mulțimea intona „Deșteaptă-te române”, „La arme”, „Pe-al nostru steag e scris unire” și alte cântece patriotice. De aici se îndreaptă spre Câmpul lui Horea, o câmpie din partea de vest a orașului, piața centrală fiind neîncăpătoare.
Cei 1.228 delegați aleși prin vot se întrunesc în sala Casinei Militare, aflată în Cetatea Alba Iulia, ornată cu drapele tricolore și tablouri ale lui Mihai Viteazul, Horea, Cloșca și Crișan. La orele 10, după ceremonia religioasă, se deschid lucrările Marii Adunări Naționale prin cuvântul lui Stefan Cicio-Pop. Vasile Goldiș dă citire Rezoluției Marii Adunări Naționale a Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească care decretează Unirea cu România, urmând ca la baza noului stat să stea libertatea națională, religioasă, de asociație și de întrunire, libertatea presei, vot universal și reforma agrară, pentru că pământul acaparat de grofii maghiari făcea ca românii să fie iobagi în propria lor țară. Se propune autonomia Transilvaniei și a celorlalte teritorii locuite de români până la întrunirea Constituantei României. Rezoluția susținută de Iuliu Maniu din Partea Partidului Național Român și de Iosif Jumanca din partea social-democraților, a fost adoptată cu unanimitate de voturi. Președintele Marii Adunări Naționale, Gheorghe Pop de Băsești, propune ca Rezoluția să fie adusă la cunoștință poporului aceasta fiind citită de Vasile Goldiș în aplauzele furtunoase ale mulțimii adunată pe Câmpul lui Horea, urmând nenumărate luări de cuvânt la cele opt tribune amenajate în timpul nopții. Toți acești fruntași au Revoluției Unioniste nu au precupețit nici un efort pentru împlinirea crezului lor.
Unirea din 1 Decembrie 1918 a fost ratificată de regele Ferdinand prin decretul din 24 decembrie 1918, trei ardeleni fiind incluși în guvernul României.
Revenirea la vatra strămoșească a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei decisă unanim de națiunea română din aceste provincii, care și-a luat astfel soarta în propriile mâini, a fost ratificată în ședință solemnă de primul Parlament a României unite din 31 dec 1919 ales prin vot universal.
Decizia fermă a românilor este urmată de sașii din Transilvania care, întruniți la 8 ianuarie 1919 în Adunarea de la Mediaș convocată de Consiliul Național Săsesc, aprobă Rezoluția adoptată la Alba Iulia, în mod similar procedând șvabii din Banat la Congresul ținut la 10 august 1919 la Timișoara. Toți voiau să scape de stăpânirea maghiară, care le nesocotea în mod grosolan drepturile naționale și în special pe cele ale românilor, deveniți robi în propria lor țară.
Unirea a fost înfăptuită atât în fapt cât în drept prin strădania oamenilor politici și voința fermă a poporului român. Mai era nevoie de recunoașterea internațională, ceea ce nu a fost ușor de făcut. Au trebuit aproape doi ani de luptă diplomatică și strategii politice pentru ca Unirea să fie acceptată de marile puteri europene în condițiile unei propagande furibunde și a numeroase acțiuni subversive întreprinse de delegația maghiară, care nu accepta cu ușurință să-și piardă drepturile de stăpâni într-o țară ce nu era a lor. În cele din urmă adevărul a triumfat, așa cum ar trebui să triumfe totdeauna, astfel că la 28 octombrie 1919 a fost semnat la Paris cu Anglia, Franța, Italia și Japonia Tratatul de pace prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România, la 4 iunie 1920 a fost semnat după nenumărate negocieri și presiuni internaționale Tratatul de la Trianon cu guvernul maghiar, problema fiind luată și în dezbaterea Conferinței de pace de la Paris, care își începe lucrările la 18 ianuarie 1919, finalizate cu semnarea tratatelor de pace încheiate la 28 iunie 1919 la Versailles cu Germania, apoi cu Austria la Saint – Germain en Laye, la 10 septembrie 1919, acesta fiind semnat de România abia la 9 decembrie datorită unor condiții inadecvate care se încercau să se impună de fostele puteri imperialiste cu privire la naționalitățile conlocuitoare desprinse pesemne din experiența asupririi crâncene a popoarelor care acum au reușit să dea jos jugul și să respire și ele aerul libertății. În aroganța lor samavolnică vechii stăpâni nu puteau accepta să li se facă și lor ce au făcut ei vreme de veacuri altora. Un act de dreptate dobândit prin nenumărate jertfe de sânge, prin martirajul sacru a nenumărați eroi ai neamului românesc al cărui tragism a ajuns la apogeu prin tragerea pe roată a lui Horea și Cloșca, o crimă pe cât de cumplită pe atât de nedreaptă, care nu va putea fi uitată în veci. Acele tragedii sunt și azi vii în memoria poporului român din Transilvania, faptele legendare ale marilor eroi fiind duse astfel în eternitate. Nicicând Zarandul, Maramureșul, Crișana și alte ținuturi ale Transilvaniei nu vor uita umilințele pe care le-au îndurat strămoșii lor doar fiindcă purtau nume de români, la fel cum nu vor uita faptele de bravură ale celor care s-au ridicat pentru dreptate, pentru a scoate din mocirla suferințelor o națiune crâncen împilată. În felul acesta actul Unirii exprimă un act de înaltă justiție care a fost obținut de un popor obidit prin numeroase jertfe de sânge, prin luptă încleștată dusă cu stăpânitorii lacomi care nici învinși nu acceptau să-și piardă drepturile. Marea Unire din 1918 nu a fost primită în dar de la nimeni, ea a fost rezultatul marilor răscoale ale țărănimii asuprite cât și al marilor bătălii duse de armata română pe câmpurile de luptă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, al strădaniilor oamenilor politici din toate teritoriile locuite de români care, în acea vreme, erau responsabili, iar față de cei din zilele noastre știau să-și iubească țara și poporul. Mulți dintre ei au avut tăria să se jertfească pentru ele, fiind umiliți sau chiar arestați și condamnați la ani grei de închisoare pentru că nu renunțau la idealurile naționale, iar unii și-au pierdut chiar viața pentru ele.
Reflectând la actul Marii Uniri ar trebui să desprindem concluziile cuvenite, să ne aducem aminte cine am fost și cine suntem, și mai ales să cerem politicienilor de azi să ia aminte la oamenii politici din acele zile de aur din Istoria României, din ale căror fapte ar trebui să învețe, iar noi să păstrăm Unirea în suflet și s-o lăsăm moștenire urmașilor noștri așa cum a fost ea înfăptuită prin sângele vărsat de strămoși.
Andrei Breabăn, scriitor și jurnalist, membru UZPR

Bibliografie:
Ion Popescu – Puțuri și Augustin Deac, 1918 – Unirea Transilvaniei cu România, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Politică București, 1978, 738 pag.
Ioan Scurtu, Ala Iulia – 1 Decembrie 1918, Editura Sport Turism București, 1988, 184 pag.
Constantin Giurescu și Dinu Giurescu, Istoria Românilor, Editura Albatros București, 1975, 1038 pag.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here