Știam că în ebraică „Maia” înseamnă „Primăvară”.
Așa că, atunci când am primit înştiinţarea de la Reţeaua literară, un site literar pe care îl frecventez din când în când, despre o postare cu acest nume, am deschis linkul, curioasă să citesc despre Maia, cu speranța că cel care s-a folosit de acest nume îi știe semnificaţia și a creat un personaj pe măsura frumuseții Primăverii.
Surpriza a fost una de proporţii. Încă din primele fraze am aflat că Maia este o evreică de 16 ani. Textul publicat acolo, m-a captat însă imediat datorită subiectului abordat, plasat la începutul verii anului 1941 în Iașul răvășit de presiunile autorităților asupra populaţiei evreieşti. Și pentru că scriitura în sine m-a impresionat, am lăsat un mic comentariu. Nu îmi aminteam să fi citit înainte ceva de autorul respectiv și nu aveam nici cea mai mică idee cine este.
Domnul Ion C. Gociu, pentru că dânsul este autorul fragmentului pe care îl citisem, a răspuns în scurt timp comentariului meu, atenționându-mă că citisem doar un fragment din romanul în două volume, Maia, apărut la Editura Societatea Scriitorilor Militari, 2012.
Și uite așa, am început un schimb de mesaje cu domnia sa, care m-a onorat și mi-a trimis în format electronic romanul Maia; cei 8000 de km care mă separau de România în acel moment făcând imposibilă o altă posibilitate.
Acum, când scriu aceste rânduri am în mâini cărțile respective, deși încă mă desparte de pământul natal 2000 de km, pot să simt mirosul hârtiei și parcă toate emoțiile și trăirile personajelor din paginile lor îmi pătrund prin degete și mă atrag într-un vârtej prin vremurile tulburi din timpul celui de-al doilea Război Mondial și până mai recent în România anilor ’70.
Cine ar putea crede că acest roman ce poartă numele unei fete, botezată de părinți așa probabil tocmai pentru că au primit-o în viața lor ca pe o Primăvară, te poate purta prin ani în care urgia pornită de minți bolnave s-a abătut peste popoare și etnii încercând să le răpună? Nici măcar copertele celor două volume nu te îndreaptă într-acolo. Poți gândi doar că vei face cunoștință cu cea mai frumoasă țigancă dintr-o șatră de nomazi (vezi coperta primului volum) care în timp ajunge o mare doamnă a cărei fiică va fi o pianistă cu talent, așa cum ne face să credem imaginea coperții celui de-al doilea volum.
Domnul Ion C. Gociu se dovedește a fi un bun psiholog și în ceea ce privește cititorul, nu doar al personajelor care le-a creat în romanul domniei sale; știe să atragă prin nume și imagine.
Romanul Maia este un joc al surprizelor care te țin cu sufletul la gură până la ultimul punct. Chiar ajuns la sfârșit, nu ești sigur că scriitorul nu așteaptă în colțul camerei ca tu să închizi cartea și să îți ofere cel de-al treilea volum în care acțiunea să se continue în alt timp și spațiu, asta pentru că, trecută prin situații la care o ființă umană cu greu poate face față, Maia, personajul principal al romanului este o supraviețuitoare.
Primul volum începe calm, într-o zi de sâmbătă când „Petrică al Mărgăretii lui Mogoş coborî transpirat din maşina încărcată de călători până la refuz”. Venea de la București, unde muncea ca inginer la o fabrică importantă. Nu își vizitase mama și sora rămase în satul natal de mai bine de cinci ani. Găsea mereu o scuză pentru întoarcerea în sat, poate pentru că deși reușise profesional și material să se ridice la un nivel mai mult decât mulțumitor, chiar așa, orfan de tată mort pe frontul din răsărit în anul 1941, nu reușise în viața de familie, soția părăsindu-l pentru altcineva.
Revederea locurilor natale și a oamenilor din sat în drumul străbătut de la stația de autobuz până la casa părintească îi aduc în minte amintiri ale copilăriei, zile de bucurii ca cele în care „s-a dat prima dată în Vârtej cu Floarea lui Mitru”, dar și de altele dureroase, „când toţi copiii şi dascălii l-au primit ca pe un fiu de erou căzut la datorie pentru Patrie. Pentru jertfă, lui taică-su i s-au adus laude ce l-au făcut pe copil să fie mândru că-i fiul lui. Plânsese destul acasă în seara şi noaptea aceea, aşa că aici, în faţa tuturor, a vrut să arate că ştie să fie bărbat şi nu i-a curs nicio lacrimă, în timp ce toate fetele, colegele lui, plângeau cu lacrimile înnodate sub bărbiţe.”
Unele lucruri nu se schimbaseră de atunci și cu surprindere a descoperit până și șatra de nomazi ce își avea locul ei de când lumea, și-l respectau în fiecare an.
Maică-sa Mărgăreta, îi ieși în întâmpinare la poartă și nu putu „să se bucure de plânsul care o podidi, udându-i obrazul cu pielea întinsă şi arsă de soare.”
Personalitatea femeii de la țară, obligată de soartă să fie mamă și tată copiilor ei, femeie și bărbat în casă, este redată cu deosebită măiestrie de autor, semn al cunoașterii psihologiei oamenilor de la sat, care nu își lasă lucrurile ce le au de făcut nici măcar dacă poarta casei este deschisă de fiul umblat prin lumi timp îndelungat, nici măcar dacă este duminică sau sărbătoare, că doar” Să coşi cămeşi, să ţeşi la război e păcat, că faci lucruri pe care le porţi pe tine şi pot aduce nenoroc.”
După ce suntem purtați în lumea satului cu noul și vechiul care îl definesc într-un mod ce ne duce cu gândul la scriitura clasicilor pentru care satul a fost de atâtea ori izvor de inspirație, într-un moment în care parcă monotonia vrea să se instaleze pe pagină albă, autorul ne transpune în Iașul anului 1941 și facem cunoștință cu Maia.
Fiică de evrei, este urcată într-unul din trenurile morții împreună cu părinții săi la numai 16 ani, fără să înțeleagă care este deosebirea dintre ea și ceilalți colegi al Colegiului care l-a frecventat, dintre părinții ei și ceilalți locuitori ai orașului. Asistă neputincioasă la moartea părinților și probabil își aștepta propriu sfârșit când soarta intervine și o îndepărtează în condiții inexplicabile de trenul morții, într-un moment în care acesta este oprit pentru a abandona trupurile fără viață.
Așa începe Maia o nouă viață, într-o șatră de lăieți care o adoptă, dându-i o nouă identitate și un nou nume. În vremurile tulburi care se așternuseră însă peste Pământ, noua identitate nu o scapă de ceea ce îi fusese hărăzit prin naștere. Începe deportarea țiganilor în Transnistria și Maia – Marița se trezește pentru a doua oară, alături de noua ei familie pe drumul spre moarte.
Scriitorul Ion C. Gociu aduce astfel în romanul său un moment zbuciumat din istoria poporului nostru, un moment despre care se știe destul de puțin și se vorbește și mai puțin.
Dincolo de Nistru, în lunca Bugului, punctul terminus al călătoriei șatrelor de țigani, Marița îl va cunoaște pe Trifu din „şatra lui Mihai” cu care se va căsători în ciuda faptului că este mult mai în vârstă decât ea.
Trifu nu este altul decât Trifon Mogoş, țăranul român înrolat în armată și dus pe frontul de est pentru recuperarea pământului strămoșesc. Doar că, după ce este depășită granița pământului românesc, Trifon Mogoș nu este dispus să moară pentru o cauză ce nu îi aparține, așa că în timpul unui atac își înscenează moartea și dezertează, conștient că va trebui să trăiască uitându-și obârșia și stând departe de familia avută. Este primit de bulibașa Mihai în șatră, care îl ocroteşte în fața autorităților ca pe unul de-al lor. Alături de Trifon, Maia trece prin întâmplări cumplite, care, îi călesc și îi apropie, dezvăluindu-și unul altuia adevăratele identități și jurându-și credință până când moartea îi va despărți.
Trifon ajunge să se identifice perfect cu țiganii din șatră, deosebindu-se însă prin inteligența și înțelepciunea țăranului purtat la școli, ceea ce îl ajută să devină bulibașa șatrei și să își asume astfel toate responsabilitățile care îi revin față de membrii ei. Dar dacă țiganii au noroc cu Trifon aducându-i pe mulți dintre ei din nou pe meleag românesc, Trifon are noroc cu șatra, reușind să își asigure traiul îndestulat pentru el și familia lui și chiar să se gândească la vechea lui familie, care în toți acești ani l-a plâns și i-au purtat pomenile așa cum se cade unui mort.
Acțiunea este adusă din nou în anii ’70 când Petrică al Mărgăretii o cunoaște pe Brândușa, o ţigancă tânără din șatra ce era așezată la marginea satului, care intra des în bătătura mamei sale aducându-i tot felul de daruri neobișnuite oferite de tatăl ei, Trifon.
Petrică, bărbat singur în căutarea perechii alături de care să își împartă agoniseala de la oraș, este atras de tânăra pe care doar după hainele purtate o asemănai cu o țigancă.
Brândușa, studentă la Conservator îl surprinde prin atitudinea ei pe bărbatul sensibil și timid. Dar tocmai când își propusese să treacă peste timiditatea lui, intervine surpriza și află că aceasta îi este soră, că tatăl mort pe frontul din răsărit nu este altul decât Trifon, acum Trifu, bulibașa țiganilor a căror șatră a întâlnit-o în satul natal.
Se ajunge așa, din poveste în poveste, spusă cu talent deosebit, în spatele căruia se află și o exigentă documentară, la un punct al romanului în care aștepți ca fiul și tatăl să se reîntâlnească și să își șteargă unul altuia lacrimile de fericire urmând promisiuni că vor încerca să recupereze timpul pierdut.
Dar autorul, maestru al surprizelor și al înlăturării tuturor acțiunilor previzibile, te pune din nou în fața unui alt deznodământ.
Trifon moare fără să își poată întâlni fiul, dar cu ușurarea că a fost iertat de Mărgăreta pentru viața de văduvă pe care i-a oferit-o și de fiica sa, lăsându-le în același timp averea creată cu grijă, răbdare și înțelepciune pentru a o lăsa moștenire celor doi copii.
După moartea lui Trifon, Marița, singura cunoscătoare a secretelor spuse și nespuse ale acestuia, eliberată de jurămintele făcute într-o noapte geroasă de iarnă în bordeiul săpat în lunca Bugului, decide să își dezvăluie adevărata ei identitate: Maia Zimmerman.
De altfel se pregătise de acest fapt cu ani în urmă, cu aprobarea tacită a lui Trifon, conștient că doar urgia căzută peste capetele lor i-au adus umăr lângă umăr.
În încercările sale de a-și recăpăta identitatea, Maia este racolată de un agent al securității în schimbul ajutorului dat pentru eliberarea actelor. Acesta, evreu și el, se îndrăgostește, o ajută să își termine studiile și în același timp contribuie la cheltuielile de școală ale Brândușei, al cărei tată natural este.
Destăinuirea Maiei îi aduce pe Petrică și Brândușa din nou față în față, ca doi străini ce pot să își dea curs sentimentelor de dragoste care le umpluseră inimile încă din primele clipe ale cunoașterii lor și se căsătoresc.
Brândușa termină Conservatorul, și la îndemnul mamei sale, împreună cu Petrică își însușesc averea lăsată de tatăl lui pentru el și soru-sa, ascunsă cu grijă într-o banală căldărușă de aramă și un clopot. Părea că viața intră pe făgaşul normal. Ea, alături de Petrică, Maia avocată la o firmă de textile din Iași împreună cu securistul evreu, și că în sfârșit, pentru ei soarele nu se va mai ascunde după nori.
Cutremurul din 4 martie 1977 ce distruge Bucureștiul îi prinde sub dărâmături pe cei doi tineri. Maia este pusă din nou într-o situație cumplită, aceea de a autentifica după verighetă, moartea fiice ei.
Comoara trecută cu eforturi peste cumplitele zile din timpul războiului, scăpată cu dibăcie de ghearele comuniștilor se pierde (sau poate nu) într-o cizmă veche a Brândușei care va fi hărăzită de Dumnezeu pentru nepoata lui Petrică, pe când va crește.
Așa cum spuneam, Maia este un roman în care surprizele se țin la tot pasul, în care autorul trece cu ușurință dintr-un timp în altul, dar de fiecare dată ne surprinde prin cursivitatea scriiturii domniei sale. Alături de textul narativ de factură clasică întâlnim pasaje jurnalistice, care nu fac altceva decât să ne plaseze în timp și spațiu, să ne ducă alături de personajele sale simțind spaima și frigul, deznădejdea și bucuria.
Maia, în accepțiunea mea este un roman istoric care te îndeamnă la toleranță etnică, religioasă și socială și pentru că este scris într-o factură accesibilă oricărui cititor, îl recomand cu căldură tuturor.
Personal, mulțumesc domnului Ion C. Gociu pentru oportunitatea oferită de a citi un roman de calitate, în care este surprinsă o temă căreia îi acord o atenție aparte.
Helene Pflitsch, Wiehl, Germania
