În Duminica a 9-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 3, 9-17; Ev. Matei 14, 22-34 (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii), după ce am trăit cu profundă evlavie, momentul impresionant al «Schimbării la Faţă a Domnului», la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi din Sfânta Evanghelie despre minunea care privește Biserica întreagă și pe fiecare creștin în parte, deoarece, privită la modul simbolic şi pe de-a-ntregul relevant, Corabia reprezintă Biserica încercată de către valurile agitate sau de către furtunile deconcertante ale istoriei, de multele persecuții ale mucenicilor, de erezii, de forțe întunecate potrivnice «Casei» Lui Dumnezeu! Aflăm, aşadar, că după ce Hristos Domnul a săturat miile de oameni flămânzi în pustie, discret şi rugător, Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage Tatălui Ceresc, dar, totodată, pentru a nu fi lăudat de către mulţimile pe care le-a săturat, iar în acest fel, să ne înveţe şi pe noi să-I mulţumim Lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră de fiecare zi. De aici, reiese faptul că fiecare dintre noi, poate să treacă biruitor peste orice încercare, numai prin puterea Mântuitorului Iisus Hristos, dar, mai reţinem şi faptul că atunci când nu Îl mai avem înaintea noastră şi în sufletul nostru pe Fiul Lui Dumnezeu, păstrăm neşansa de a fi învinşi de către încercări ale vieţii, care sunt lipsurile de tot felul, pandemiile sau necazurile pricinuite de către alţi oameni! E bine să mai reţinem şi faptul că ucenicii Domnului au înţeles pe deplin că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar, fiecare dintre noi, ascutând această Evanghelie, vom afla că la rândul nostru, suntem chemaţi să conştientizăm adevărul că în viaţa aceasta pământească, vom întâmpina multe «furtuni» primejdioase, dar Hristos Domnul este alături de noi, iar prin unirea cu El, prin mărturisirea Sa, vom fi biruitori, pentru că Bunul Dumnezeu iubeşte omul care se apropie de Mântuitorul Hristos, printr-un cuvânt şi printr-un gest de credinţă!
«Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă»!
Pericopa Evanghelică a Duminicii a 9-a după Rusalii, care istoriseşte despre Umblarea pe mare şi potolirea furtunii, prin relatarea Sf. Ev. Matei, ne explică faptul că Mântuitorul Iisus Hristos i-a silit pe ucenicii Săi, să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor care îşi potoliseră foamea, iar, după aceea, El S-a suit în munte, ca să Se roage singur! Dar, făcându-se seară, era singur acolo, iar, corabia era acum departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul se înteţise zdravăn! Ivindu-Se deodată, la cea de-a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei, umblând pe mare, dar, văzându-L umblând pe valuri, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e doar o nălucă, iar, de frică, au strigat în noapte. Dar, Domnul Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: ,,Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”! Iar Petru, răspunzând, a zis: «Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă». El i-a zis: ,,Vino”! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către lisus. Dar, simţind vântul care bătea năpraznic, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat: «Doamne, scapă-mă»! Iar lisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: ,,Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul, iar apoi s-au închinat, zicând: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu»! Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului. (Ev. Matei 14, 22-34.). Desigur, atunci când îl judecăm pe Sf. Ap Petru şi când emitem raţionamentele care ne încătuşează viaţa, deci, când începe să vorbească în mod tranşant numai mintea noastră, începem să ne scufundăm în ipoteze şi în dileme ale gândirii noastre, pentru că la fel se întâmplă şi cu Petru, care are această reacţie, nu numai aici, dar şi în alte împrejurări! Aşadar, el are o primă reacţie spontană, foarte liberă şi demnă de reţinut, iar, în felul acesta, Petru se dovedeşte apostolul «care o ia totdeauna înaintea celorlalţi», aşa cum constată Sfântul Ioan Gură de Aur, iar, acest fapt confirmă spontaneitatea firii lui, mai ales că Mântuitorul Hristos este profund impresionat de reacţia lui spontană! Poate că dincolo de toate aceste aspecte care sunt relatate cu multă atenţie de către Sf. Ev. Matei, merită să subliniem că atâta vreme cât ochii lui Petru au fost aţintiţi spre Domnul Hristos, furtuna nu avea efect asupra lui, dar, în momentul când privirea s-a abătut în afara Feţei Domnului, urgia stihiilor dezlănţuite s-a mutat înlăuntrul său, apăsându-l îndoiala, pentru care este mustrat după salvarea sa: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Mt. 14, 31). Deci, îndoiala lui Petru, ca şi multe îndoieli de-ale noastre, constituie semnul puţinei credinţe şi risipirea încrederii, pentru că îndoiala este o dezbinare lăuntrică a sufletului, pierderea idealului şi debusolarea omului în momentele delicate ale existenţei sale. În schimb, credinţa este opusul îndoielilor, constituie o unitate interioară a sinelui, un ideal ferm şi o bună orientare în faţa primejdiilor, iar toate acestea, ca urmare a privirii neabătute a omului obişnuit la ţinta eshatologică a existenţei noastre lumeşti, Care este Hristos Domnul, reperul vieţii noastre. De aceea, urcându-Se Domnul în corabie, va aduce pacea Sa şi în sufletele ucenicilor, dar şi în pornirea naturii dezlănţuite, urmată de închinarea văzută ca semn al recunoaşterii dumnezeirii Lui, sursa adevărată a acestei împliniri şi cumpăniri depline: «Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu», (Mt. 14, 33), ca o dovadă că întotdeauna, Corabia pe care Domnul o încredinţează ucenicilor Săi şi pe care o vedem cum revine din furtună, umblând pe valurile învolburate ale istoriei, reprezintă un semn profetic al Bisericii, ca o arcă a salvării umanităţii din stihia pericolelor care o pândesc, din calea pandemiilor şi a războaielor nimicitoare, pentru că Dumnezeu Tatăl iubeşte omul care se apropie de Mântuitorul Hristos, printr-un cuvânt şi printr-un gest de credinţă!!
„Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? (Mt. 14, 31).
Dacă privim cu atenţie, nu este deloc întâmplător faptul că bisericile noastre au această formă simbolică de corabie, iar Hristos, Cel care stă la cârmă, este Cel Care salvează lumea din potopul secularist al istoriei din care, de multe ori liseşte logica argumentării şi mai ales logica divină! La catargul Corabiei se află şi Maica Domnului, ea însăşi proră eshatologică a Bisericii, cristelniţă, potir şi arcă a mântuirii noastre, aşa cum o cinstim în acest răstimp liturgic al Postului Adormirii Sale, în slujba Paraclisului şi a Acatistului său spunându-i: «Bucură-te, corabia celor ce vor să se mântuiască!; Bucură-te, limanul celor ce umblă cu corăbiile acestei vieţi»! Desigur, ştim că în absida altarului este înfăţişată Maica Domnului ca o sfântă ancorare a Corabiei Bisericii în Raiul ceresc al Împărăţiei, ca un sprijin puternic pentru lina «trecere dincolo» (Mt. 14, 34) a tuturor celor din «mântuitoarea corabie», mai ales pentru că Maica Domnului este icoana Bisericii, arca noetică, profetică şi euharistică a minunatei treceri înspre veşnicie prin îndrăznirea cea bună a pocăinţei şi a credinţei, prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie. Pentru deplina înţelegere a Pericopei Evanghelice a Duminicii a 9-a după Rusalii, să reţinem faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este Acela Care pe toate le ţine în mâna Sa, pentru că S-a sculat şi a certat marea şi vânturile şi s-a făcut linişte mare, iar, dacă avem credinţă în puterea Lui Iisus, atunci vrăjmaşul va preda armele şi se va face linişte mare în sufletul nostru! Uneori, poate că în loc să avem curaj şi laudă în Hristos, spre slava Celui Care ne-a dat viaţă, ne lăsăm cuprinşi de întristare, de gânduri şi de o cârtire îndoielnică, deoarece, trebuie să realizăm că Dumnezeu ne-a învrednicit, pe noi nevrednicii, să devenim nişte mădulare ale Proniei Sale, pentru mântuirea sufletelor celor alese pentru care Hristos a murit pe Cruce. Pentru aceasta, a propovădui Cuvântul Lui Dumnezeu este o virtute, dar ca să ne jertfim pentru El înseamnă dragostea desăvârşită, adică, să ne punem sufletele noastre pentru dragostea aproapelui, chiar dacă este o virtute ostenitoare şi primejdioasă, pentru a nu uita nicicând vrednicia dumnezeieştii Răstigniri a Mântuitorului, pentru că mereu suntem datori să fim nişte mici mântuitori, atunci când vremea o cere, potrivit Voii Tatălui Ceresc! Să spunem că la un moment dat, Cuviosul Siluan Athonitul redă o întâmplare care ne arată că atunci când avem credinţă în Hristos, nu ne poate înfricoşa nimic din această lume. El spune că era la praznicul înălţării Sfintei Cruci, în 1932, la ora 10 seara, în Mănăstirea «Sfântul Pantelimon» din Sfântul Munte Athos, la priveghere, când toţi monahii erau în biserică. Părintele Siluan citea la Psaltire, când a avut loc un cutremur puternic şi toată clădirea imensă a mănăstirii se mişca, la fel ca întreaga biserică, iar, clopotele băteau singure, chiar şi clopotul cel mare bătea, deşi avea în jur de 12 tone. Se vedea cum lumânările, icoanele, cărţile erau încolo şi încoace răspândite prin biserică, iar, din tavan şi din ziduri cădeau bucăţi de piatră. În acel moment, se spune că aproape toţi monahii au rămas nemişcaţi, continuând să cânte, cu excepţia a cinci-şase, care au ieşit din biserică! «M-am temut puţin, dar m-am liniştit imediat», mărturisea cu smerenie Sfântul Siluan, pentru că teama este firească pentru creştin, doar panica este nefirească! În final, Cuviosul Siluan concluzionează: «Sufletul care L-a cunoscut pe Hristos, nu se mai teme de nimic altceva decât de păcat! Sufletul care L-a cunoscut pe Hristos ştie că Domnul ne iubeşte şi, de vreme ce Domnul ne iubeşte, nu avem de ce ne teme», pentru că însăşi viaţa este ca marea, se linişteşte atunci când nu sunt gânduri şi ispite, iar în viaţa noastră se oglindeşte lumina în care se reflectă adevărata credinţă în Hristos! Ca şi Petru, poate că sunt mulţi care vor să-L întâlnească pe Hristos în viaţa lor şi caută să-şi învingă îndoiala, dar tot căutând, nu observă că păşesc pe marea învolburată a vieţii, chiar deznădăjduiesc la cea mai mică «adiere» a gândului, de aceea, să ne fie «lecţie» de credinţă, chiar strigătul Sf. Ap. Petru din această Pericopă Evanghelică: «Doamne, scapă-mă», ca noi să învăţăm să trăim privind numai la Mântuitorul Hristos, ca la Dumnezeul Care iubeşte omul ce se apropie de El, printr-un cuvânt şi printr-un gest de credinţă!
Profesor Vasile GOGONEA
