Pericopa Evanghelică a Duminicii a 4-a din Postul Mare, ca într-o simbolică înălțare spre curăția sufletească, ne învață că după asumarea purtării Sfintei Cruci, Dumnezeu ne judecă pe fiecare dintre noi după osteneala urcușului pe scara credinței și mai ales după curajul și puterea de a mărturisi această credință, pentru că biruința omului asupra păcatului și asupra bolilor de tot felul își află izvorul în treapta cea mai de sus a Scării, a 30-a, numită și a dumnezeieștii iubiri nemărturisite și nelimitate!
“De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!” (Marcu IX, 22)
Prețul cel mai de preț al credinței noastre, ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos are o anumită înțelegere care nu poate fi cuprinsă de mintea omenească, iar «lecția» prin care Mântuitorul ne învață că nevoințele noastre se traduc printr-o pedagogie a cunoașterii teologice aplicate în viață pe principii morale, ne demonstrează că dacă vom ști să deslușim semnificațiile duhovnicești ale rugăciunii, ale postului și ale slujbelor sărbătorilor creștine, acesta e un semn că am ajuns în cele din urmă să pregustăm din marea bucurie a urcușului duhovnicesc. Toată existența noastră pe acest pământ este lucrarea unei îndelungate nașteri și renașteri spirituale, pentru că în viața aceasta pământească, înainte de a păși pe prima treaptă a Scării, simțim că aici se țese încet și trupul nostru duhovnicesc, așa cum s-a țesut trupul cel firesc în sânul maicii care ne-a dat viața fiziologică, iar spre deosebire, totuși, de pruncul din pântecele maicii sale, omul, în mersul lui spre curățire, primește multe descoperiri cu privire la viața întru care așteaptă să se nască duhovnicește! Credinţa, aşa cum reiese din numeroase texte ale Sfinților Părinți, ni se revelează ca un mare un mister, dar şi ca un paradox, mai ales că actul de credinţă e mai acut şi mai tainic decât orice trăire a omului! Evanghelia Duminicii acesteia a 4-a din Postul Mare, ne prezintă un om necăjit care căuta mângâiere şi scăpare la Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece el, un biet tată neajutorat, avea un copil rău bolnav, un copil chinuit de un duh rău, iar toate mijloacele prin care a încercat necăjitul tată să-şi scape copilul de groaznicul chin, erau zadarnice. După cum el însuși o spune, chiar și la Sfinţii Apostoli a încercat să-şi vindece copilul, dar aceştia nu i l-au putut vindeca! În acest fel, nu i-a mai rămas decât o singură nădejde: Iisus din Nazaret, «Prorocul cel Mare», care făcea multe minuni spre vindecarea oamenilor în suferință. În cele din urmă, bietul tată a îndrăznit și s-a apropiat de Domnul nostru Iisus Hristos, a îngenunchiat înaintea Lui şi, cu lacrimi în ochi, L-a rugat zicând cu durere: “De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”(Marcu IX, 22). Iisus Hristos, ne spune Sfânta Evanghelie, S-a îndurat, a izgonit duhul cel rău şi a vindecat copilul, iar după aceea, bietul tată a avut fericirea să-şi vadă copilul scăpat de duhul rău şi să fie iarăşi sănătos, tocmai ca o dovadă că sănătatea este un dar al Lui Dumnezeu, iar un părinte, orice ar face el, nu o poate da copilului său, dacă nu este voia Lui Dumnezeu, deoarece părinţii pot de multe ori doar să-şi ferească pe copiii lor de anumite nenorociri, dându-le o creştere cu adevărat creştinească şi aleasă, iar vindecarea e de la Dumnezeu!
“Cred Doamne, ajută necredinţei mele”
Prin urmare, Mântuitorul Iisus i-a zis tatălui îndurerat: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!”, iar acela a dat un răspuns cât se poate de interesant: “Cred Doamne, ajută necredinţei mele”! La prima vedere, am spune că este vorba de o exprimare greşită sau un răspuns lipsit de logică, dacă nu cumva cuvintele acestea antinomice ale bietului om, simplu de altfel, ascund altceva mai profund! Şi ce ar putea ascunde cuvintele sale? Ei, bine, ascund credinţa cea puternică și nestrămutată, pentru că a zis: “Cred, Doamne”, şi mai ascund smerenia omului cu inimă curată, pentru că a adăugat: “ajută necredinţei mele!” Aceasta este o înnobilare a credinței adevărate în haina modestiei și în veşmântul umil al smereniei. Iată că impresionat de acest răspuns al omului îndurerat, Mântuitorul Hristos S-a apropiat de copil şi a poruncit diavolului care se sălăşluise în el: “Duh surd şi mut, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el!”, iar îndată a început diavolul să-l zguduie cu putere şi să-l trântească la pământ, după care ieşind, a rămas copilul ca mort, încât toţi credeau că a murit. Domnul, însă, apucându-l de mână, l-a ridicat sănătos, iar în aceste clipe ucenicii ardeau de nerăbdare să-L întrebe pe Domnul: “Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” Iar El le-a răspuns: “Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”! Să reținem că tânărul pe care l-a vindecat Domnul Hristos, reprezintă omenirea până la sfârşit, lumea stăpânită de duhul surzeniei şi al muţeniei, lumea care nu vrea să audă Cuvântul Lui Dumnezeu şi nu găseşte nici o plăcere în a-şi deschide gura ca să laude minunile Mântuitorului, căci nu este de ajuns numai a ne minuna de puterea Sa şi de a recunoaşte existenţa Lui Dumnezeu, ci trebuie a ne instrui viaţa noastră şi a ne întări în evlavie, ca să fim ascultători şi împlinitori ai sfintelor Sale învăţături. Să mai precizăm că nu era prima dată când ucenicii erau chemaţi să săvârşească o vindecare, pentru că ei mai făcuseră minuni până atunci, multe vindecări de bolnavi, unii demonizaţi, dar iată că de data aceasta, pe copilul acesta demonizat nu au putut să-l vindece. De ce? Pentru că acest soi de diavoli cerea o pregătire specială, iar demonii care se sălăşluiesc în oameni cer din partea noastră o atenţie deosebită, cer un post special şi o rugăciune sporită.
“Cine va sminti pe unul dintre aceşti mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră…”
Doar în acest fel ne vom face folositori de darurile Sfintei Biserici şi vom dovedi şi noi că suntem adevăraţi creştini, deoarece trebuie să ascultăm cu luare aminte în ce chip şi în ce împrejurare s-a săvârşit această minune! De fapt, era în cel din urmă an al vieţii pământeşti a Domnului Iisus Hristos şi cu aproape opt luni înainte de patimile şi de suferinţele Sale cele de bună voie, iar Mântuitorul, ca să le arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiască, a luat pe trei dintre ei şi s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. Acolo le-a arătat o mică parte din slava Sa, căci au strălucit faţa precum şi hainele Lui mai mult ca soarele, ca lumina şi zăpada, încât ucenicii au căzut cu faţa la pământ, nemaiputând privi cu ochi pământeşti. Pentru că vorbeam de substratul pedagogic al Pericopei Evanghelice, să reținem că pentru ca învăţăturile părinţilor să prindă şi să aducă roade, este de trebuinţă ca ei, pe lângă învăţături, să le dea copiilor şi pilde bune. Viaţa părinţilor este ca o carte din care învaţă copiii, ea este o oglindă, în care mereu se uită copiii, făcând ceea ce văd ei acolo. Dacă ei văd că părinţii lor sunt mândri, lacomi, răzbunători, beţivi etc, deprind şi ei aceste apucături, dar dacă văd că părinţii lor sunt silitori, cuviincioşi, cu frică și cu mult respect de Dumnezeu, atunci le urmează şi ei, pentru că nici o educație pilduitoare nu va avea putere mai mare asupra copiilor, ca pilda dată chiar de părinţi. Însuşi Dumnezeu a lăsat ca fiii să urmeze întru totul pilda părinţilor. De aici, se poate vedea cât este de mare răspunderea părinţilor înaintea Lui Dumnezeu, dacă dau pilde rele sau bune copiilor lor. Către unii ca aceştia se îndreaptă Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos cu cuvintele: “Cine va sminti pe unul dintre aceşti mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră şi să moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei XVIII, 6). Din mâna părinţilor va cere Dumnezeu sufletul copiilor, şi acei care l-au otrăvit, vor cădea în urgia mâniei Lui.
Ne încredinţează Mântuitorul: “toate sunt cu putinţă celui ce crede”
Poate că fiecare avem de scos mici demoni apăsători din sufletul nostru, pentru că fiecare gând murdar, fiecare cuvânt urât, fiecare faptă rea, fiecare lucru neîngăduit de Dumnezeu constituie mici demoni care se sălăşluiesc în noi. Deci, Mântuitorul ne arată cu acest prilej, cum putem scăpa de aceste rele pentru totdeauna: prin post şi rugăciune. Acestea însă nu sunt limitate la sensul lor strict, precum am văzut, ci în sensul lor larg şi complet, pentru că sunt mijloacele prin care putem scoate din noi înşine proprii demoni care ne chinuiesc! E bine ca să privim cu atenție răul din noi şi să nu-l plasăm cu iresponsabilitatea în afara noastră, să fim conştienţi că de cele mai multe ori, noi suntem cauza răului nostru! De multe ori, problemele noastre, gândurile noastre apăsătoare, insuccesele, tot ceea ce ne chinuie, nu cumva se întâmplă pentru păcatele noastre? Nu, cumva sunt din cauza nepregătirii noastre de a le elimina din viața noastră? Nu cumva, nici nu ne dăm seama că nu postim şi nu ne rugăm cum trebuie? Pentru că ne încredinţează Mântuitorul: “toate sunt cu putinţă celui ce crede” şi, de asemenea, prin post şi prin rugăciune pot fi scoşi demonii aceştia din noi. Dacă nu ne -am rugat așa cum trebuie, adică aşa cum vrea Dumnezeu, cu post, cu nădejde, cu smerenie şi cu credinţă tare că El poate, într-adevăr, să răspundă cererii noastre, dacă nu ne- am rugat cât trebuie, înseamnă că nu a considerat Dumnezeu că este momentul, deocamdată, să ne împlinească rugăciunea. Consideră El că mâine va fi mai potrivit, sau poimâine, sau la anul, ori către bătrâneţe, când ne vom fi înţelepţit mai mult. Se știe că i-a certat Mântuitorul pe doi dintre ucenicii Săi la un moment dat, cu asprime, atunci când ei I-au cerut un lucru cu adevărat ridicol, dar atât au putut ei la vremea aceea!
“Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă, punând suişuri în inimile voastre…”
De multe ori, Domnul nostru Iisus Hristos ne arată și nouă, creştinilor din veacul acesta răzvrătit şi lepădat, secularizat și posedat de demonii banului: «O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi, o, lume necredincioasă şi îndărătnică, până când vă voi lăsa la Biserica Mea, până când vă voi mai lăsa preoţii Mei, Sfintele Mele Taine, darurile Mele şi tot Harul Meu? Ce semne să vă mai trimit, ce urgii să vă mai dau ca să vă întoarceţi la Mine să nu pieriţi în vecii vecilor? Căci v-am trimis foamete, boli, războaie şi inundaţii, v-am dat cu capul de toţi pereţii când v-am cutremurat pământul, v-am făcut semne pe cer şi minuni pe pământ şi tot nu voiţi să mă ascultaţi şi să vă întoarceţi la Mine, să păziţi legea Mea. Voi, creştinilor, sunteţi mai de plâns ca celelalte religii; căci evreii îşi ţin legea lor, turcii îşi ţin legea lor şi toate popoarele păgâne îşi ţin sărbătorile şi rânduielile lor, numai voi nu vreţi să păstraţi legea Mea. Numai voi îmi batjocoriţi sfânta mea duminică şi sărbătorile cu tot felul de urgii pe care le faceţi cu bucurie, spre bucuria satanei». Aceasta este învăţătura de taină pe care, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul, să o rostim: “Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă, punând suişuri în inimile voastre şi luând aminte la proorocul care zice: «Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca să biruim întru calea lui» (cf. Isaia 2, 3). Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sârguim până ce vom ajunge toţi la împreunarea credinţei şi a cunoştinţei lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» (Efeseni 4, 13), care a fost botezat în cel de-al treizecilea an al vieţii sale văzute şi care a urcat pe cea de-a treizecea treaptă a scării celei duhovniceşti, căci Dumnezeu este iubirea”(Sf. Ioan Scărarul). Prin urmare, să învățăm din Pericopa aceasta că trebuie să ne trezim din păcate, că aceasta este porunca Lui Dumnezeu, voia Lui, să lăsăm păcatele, să ne pregătim cu toţii de drumul către viața ce veșnică! Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţia pe care o impune viața aceasta, de aceea trebuie să înțeleagă că îi este larg deschisă poarta smereniei! Dacă vrem să ne mântuim şi să fim miluiţi de Hristos, să avem credinţă tare, vie, curată și statornică, pentru că altfel nu ne aude Dumnezeu sau ne răspunde ca omului din Evanghelie: «De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios!», iar de avem credinţă puternică, toate le vom putea dobândi!
Profesor, Vasile GOGONEA
