Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne învață cum să-i mulțumim pentru credință

În Duminica a 7-a de după Sfintele Paște, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi, episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie, un conclav al bisericii noastre, organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337). Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara, iar în timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte.

“Tată, a sosit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine”
Această Duminică a 7-a după Paşte este aşezată între două mari sărbători creştine: Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile, iar joi, săptămâna aceasta, am prăznuit cu toată evlavia şi cu toată bucuria amintirea zilei când Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a înălţat cu trupul la ceruri, la 40 de zile după slăvita Sa Înviere, împlinindu-I-se astfel rugăciunea, pe care cu atâta stăruinţă şi cu o nemărginită încredere a adresat-o Tatălui Său celui ceresc în Joia Patimilor. E o minunată rugăciune pe care ne-o aminteşte Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia, când spune că: «ridicându-şi ochii la cer, Mântuitorul a zis: “Tată, a sosit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine”»! De altfel, acesta este un adevăr pe care noi creştinii îl mărturisim cu toată tăria şi cu toată convingerea, când spunem în Simbolul Credinţei că «Mântuitorul s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui». Înălţându-se cu trupul la cer, Mântuitorul a primit de la Dumnezeu Tatăl, suprema şi veşnica preamărire, mai ales că Duminica viitoare, la 50 de zile de la praznicul Învierii Domnului, vom prăznui Rusaliile, adică marea minune a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi prin ei, peste Sfânta Biserică în chip vădit, adică în chip văzut şi auzit. Deci, vom da slavă lui Dumnezeu celui atotputernic pentru marele dar al Duhului de viaţă făcător trimis în lume ca să sfinţească Biserica şi prin ea sufletele iubitoare şi cinstitoare de Hristos, ca să ne întărească în inimi credinţa în Dumnezeul cel adevărat. Să reamintim că la Sinodul I Ecumenic, un mic incident petrecut în timpul disputelor este grăitor, deoarece Sfântul Ierarh Nicolae și-a ieșit din fire și la un moment de maximă încordare, i-a dat o palmă lui Arie, fiindcă nu mai putea răbda hulele lui păcătoase, după care Sfântul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia, să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească! Noaptea, însă, i s-a arătat Mântuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Auzind împăratul minunea, l-a adus pe Sfântul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzând râvna şi răbdarea lui pentru credinţă. O altă minune s-a petrecut atunci când Sfântul Ierarh Spiridon, căutând să lămurească pe Arie despre Taina Preasfintei Treimi, cum că toate cele trei persoane sunt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcând semnul sfintei cruci, când a strâns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pământ şi lutul a rămas în mâna lui, cărămida fiind simbolul Preasfintei Treimi. De asemenea, focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care a fost trimis în lume ca s-o sfințească și s-o mântuiască.

Precum Dumnezeu a zis că: “Voi locui în ei şi voi umbla în ei”
Se cunoaște faptul că în timpul sinodului, cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pentru ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu, iar părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt de o fiinţă şi nedespărţite. De asemenea, la acest sfânt sinod s-a întocmit partea întâi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul, fiindcă ultimele cinci articole despre Sfântul Duh aveau să fie întocmite la Sinodul al doilea Ecumenic, din anul 381, Crezul sintetizând, de altfel, dogmele credinţei ortodoxe, acesta fiind rostit în biserici şi în casele creştinilor, ca o mărturisire a dreptei credinţe. Sfinții Părinți ne spun că la vremea aceea se arătaseră lupi îngrozitori (Fapte 20:29) sub chipul prea înşelător al păstorilor Bisericii, care din pricina vieţilor lor desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevărul lui Hristos înlăuntrul lor, ci au lăsat credinţa deoparte, învăţându-i pe oameni desfrânarea pe care o trăiau ei. De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât, adevăraţii învăţători ai lui Hristos să fie văzuţi, ca împotrivitori ai minciunii şi pentru ca să se vadă tăria celor care luptă pentru Hristos, asupra celor care luptă împotriva Lui. Aceasta i-a întărit mai mult, ca să se vadă roada adevărată, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, împotrivindu-se roadelor putregăite şi amare ale pomului celui rău. Precum stelele care licăresc pe cer, îşi primesc lumina de la soare, tot aşa Sfinţii Părinţi au strălucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos şi Duhul Sfânt. Aceştia erau bărbaţi purtători de Hristos, căci Hristos trăia şi strălucea în fiecare dintre ei, cu precizarea că ei erau mai mult sălăşluitori ai cerului, decât ai pământului, mai mult ca îngerii, decât oameni. Aceştia erau, într-adevăr, Biserică a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: “Voi locui în ei şi voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16). Nu este destul să-i pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoaştem ceva mai bine: Sfântul Ier. Nicolae, Sfântul Spiridon şi Sfântul Atanasie cel Mare. Mulţi dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor rănile primite pentru Hristos, dar toţi străluceau cu o lumină lăuntrică venită de la Dumnezeu, şi în care adevărul era văzut şi ştiut. Ca următori ai Lui Hristos care a fost răstignit, ei priveau suferinţele lor ca un semn care le-au adus o neînfricare nemărginită şi de negrăit prin cuvânt, în apărarea adevărului.

“Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri”
Prin cunoaşterea adevărului, aceşti Sfinţi Părinţi au dovedit netemeinicia ereziei lui Arie, au dat o lovitură necruțătoare celui rău şi au alcătuit Crezul pe care îl ţinem şi îl mărturisim astăzi ca pe adevărul mântuirii lui Dumnezeu. Să pornim de la premisa că întotdeauna, cunoaşterea lui Dumnezeu în viaţa aceasta pământească aduce începutul şi pregustarea vieţii celei veşnice. Cunoaşterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificaţia vieţii veşnice, cât mai suntem încă pe pământ. Dar viaţa veşnică ce va să vină este aşa cum, cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2:9). Dumnezeu S-a descoperit pe Sine prin puterea Duhului Său în această lume, numai celor care sunt cei mai plăcuţi lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vieţii veşnice, în Împărăţia cea cerească, va sta în cunoaşterea cea mai mare a lui Dumnezeu, în vederea feţei lui Dumnezeu, fiindcă vorbind despre copii, Domnul Însuşi spune: “Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10). Vederea veşnică a lui Dumnezeu, şi vieţuind neîncetat înaintea feţei lui Dumnezeu, întru uimire şi bucurie de negrăit prin cuvânt, întru laudă şi bunătate neîncetată, oare, nu este aceasta viaţa îngerilor şi a drepţilor din lumea cealaltă? Nu este viaţa aceasta întru cunoaşterea lui Dumnezeu? Câtă vreme ne aflăm aici, pe acest pământ, aşa cum spune Apostolul, “căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (I Corinteni 13:12), acum Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaşte întru totul. Iată că nu ar trebui să socotim că omul ajunge la credinţa că Dumnezeu există undeva şi într-un anumit fel, judecând toate după mintea sa. Omul care Îl cunoaşte pe Dumnezeu simte respiraţia vie a lui Dumnezeu în sine şi în tot ceea ce se află împrejurul său, pentru că numai acela se mântuiește cu adevărat, care, cu inima, cu mintea şi cu sufletul, simte prezenţa măreaţă şi înfricoşătoare a singurului Dumnezeu adevărat în firea şi în viaţa sa personală. Credinţa creştină este «un dar dumnezeiesc, în puterea căreia primim ca adevărate sau ca adevăruri sigure tot ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfânta Biserică», ne spune Catehismul ortodox. Este un dar al lui Dumnezeu, fiindcă ea e rodul lucrării Harului Lui Dumnezeu, care ne luminează mintea, ne încălzeşte inima şi ne mişcă voinţa, ca să primim şi să ţinem cu toată convingerea drept adevăr neîndoielnic tot ceea ce Dumnezeu a descoperit în Sfânta Scriptură şi ne învaţă Sfânta Biserică dreptmăritoare.

Credinţa e un izvor de lumină care strălucește în sufletul celui credincios
Prin urmare, se numeşte credincios acel suflet care crede cu tărie, fără cea mai mică îndoială, tot ceea ce spune Sfânta Scriptură şi ceea ce ne învaţă Biserica noastră creştină prin slujitorii săi. Obiectul material al credinţei noastre sau ceea ce trebuie să credem e întregul tezaur de adevăruri pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor prin patriarhi, prin prooroci şi mai ales prin Iisus Hristos, Fiul Său. Motivul pe care se bazează creştinul când crede, nu este evidenţa acestor adevăruri, căci ele, de cele mai multe ori depăşesc puterea de cunoaştere şi posibilitatea de pătrundere a minţii noastre omeneşti, ci este autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Noi credem, nu pentru că ştim, credem nu pentru că înţelegem, ci credem pentru că ne-a spus-o Însuşi Dumnezeu! De altfel, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pus ca temelie a Bisericii Sale, a religiei Sale virtutea credinţei, care e absolut necesară pentru cel ce vrea să-şi mântuiască sufletul. Credinţa e virtutea care îl uneşte pe credincios cu Dumnezeu! Prin ea ne împărtăşim din viaţa şi din gândirea lui Dumnezeu, aşa încât lumina lui Dumnezeu devine lumina noastră, înţelepciunea lui Dumnezeu înţelepciunea noastră, viaţa Lui, viaţa noastră. Credinţa e un izvor minunat de lumină care strălucește în sufletul celui credincios şi-l face să cunoască multe adevăruri, pe care cu mintea proprie nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată sau îl ajută să aprofundeze adevărurile cunoscute deja prin raţiune. Fără lumina credinţei, noi n-am fi putut cunoaşte taina Sfintei Treimi, Taina întrupării Domnului, învierea morţilor, iar Predica de pe munte a Mântuitorului, cu cele 9 fericiri, sunt o perfecţionare minunată a eticii naturale. Credinţa e un izvor nesecat de forţă pentru viaţa noastră, dându-ne convingeri clare şi adânci asupra vieţii noastre, aici, pe pământ, convingeri care apoi întăresc nespus de mult voinţa noastră în năzuinţa ei spre mai bine. Credinţa creştină explică pe deplin rostul nostru, fiindcă ea ne dă un ideal vrednic de orice sacrificiu pentru a-l ajunge. Numai admițând că am fost zidiţi de Dumnezeu pentru a-L cunoaşte, a-L iubi şi sluji aici, pe pământ, pentru a-L cunoaşte pe deplin, a-L iubi şi a-L sluji apoi în veşnicie, în viaţa de dincolo, arătându-ne deschis ceea ce Dumnezeu a făcut şi nu încetează de a face pentru noi, credinţa ne învaţă că suntem aici, pe pământ, pentru ca prin îndeplinirea tuturor datoriilor să ajungem la fericirea vieţii celei veșnice.
Profesor, Vasile GOGONEA