Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne învață biruința asupra păcatului și a bolii

321

În Duminica a doua din Postul Mare se face pomenirea Sf. Grigorie Palama, care a trăit în sec. al XIV-lea și conform credinţei ortodoxe, el ne învaţă că pentru străduinţa postului şi a rugăciunii, Domnul îi luminează pe credincioşi cu acea lumină cu care El Însuşi a strălucit pe muntele Taborului. Puterea Lui Hristos asupra păcatului şi a bolii s-a arătat oamenilor, când a venit în cetatea Sa, Capernaum, pentru a vindeca un slăbănogit de păcatele vieții acesteia, după ce fusese alungat din Nazaret, unde vieţuise mulţi ani (Luca 4, 16-31; Matei 4, 13). În cetatea sa natală, spre mirarea tuturor celor care aşteptau de la Domnul să rostească acele cuvinte cunoscute deja: “După credinţa voastră, fie vouă!”(Mt.9,29), Mântuitorul «riscă» o sentinţă mult mai interpretabilă şi mai condamnabilă de către cărturarii şi fariseii suspicioşi, când spune: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”.

“Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”
În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia se arată că Mântuitorul Iisus Hristos, întors la un moment dat în cetatea Capernaum, a intrat într-o casă, iar mulţimile, auzind aceasta s-au îmbulzit, umplând curtea și locul din fața casei, dornice să vadă pe Iisus şi animate de dorinţa de a fi martore la o minune pe care ar putea-o săvârşi Mântuitorul, de această dată chiar în cetatea Lui de naștere, care era și cetatea lor. La casa aceea au venit, printre alții, mulți farisei şi cărturari care totdeauna Îl pândeau pe Iisus, doar-doar Îl vor prinde în cuvânt, doar-doar va rosti vreo «blasfemie», pentru care să-L condamne şi să-L omoare. Să amintim că faptul e descris de către Evangheliştii Marcu şi Luca, amândoi aducând amănunte care nu apar la Sf. Ev. Matei. Slăbănogul era atât de bolnav, încât nu numai că nu era în stare să vină singur la Iisus, dar nici să se dea jos de pe pat nu putea, aşa că rudele şi prietenii l-au scos din casa lui cu pat cu tot şi l-au adus la Iisus Hristos. Totodată, să mai spunem că starea deznădăjduită a bolnavului se mai vede şi din faptul că trebuia să fie cărat de patru bărbaţi, ca să fie ţinut bine şi să nu fie zguduit prea tare. Ajungând la casa unde se afla Iisus, cei patru au văzut că era atâta lume strânsă acolo încât ar fi fost cu neputinţă să ajungă înaintea Domnului. Atunci, s-au hotărât să desfacă acoperişul şi să lase patul cu bolnavul zăcând drept în faţa Lui Hristos, dar în clipa aceea, Domnul vorbea cu oamenii şi-i învăţa din comoara înțelepciunii Sale. El nu pierdea nici o clipă, mai ales că după faptă venea cuvântul, iar după cuvânt urma fapta. Cu fapta şi cu vorba căuta să-i facă pe oameni să se bucure de bine şi să creadă în bine, şi în El, cel mai mare aducător şi dezvăluitor al binelui îndumnezeit. Şi văzând Iisus credinţa celor patru, i-a zis slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut aceasta, fiindcă ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti. De asemenea, chiar necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare se arăta vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte! Cine poate să ierte păcatele? Fără numai Dumnezeu! Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi profunzime cu care le citeşte pe cele curate. El a văzut îndată inimile cărturarilor, care erau pline de vicleşug. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”! La o poruncă atât de hotărâtă, slăbăngol s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!

Să cântăm cu sufletul nostru smerit cântarea: «Roagă-te și crede, /Cel ce totul vede, /Nu te va uita!»
Întotdeauna, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari nevoințe cu putinţă, să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, să ne sporim lucrarea în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Pe calea aceasta a noastră, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o câtime din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte părți sănătoase înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării și a necazurilor prea mari, să ne repezim cu celelalte patru simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece, iar noi să cântăm cu sufletul nostru smerit cântarea: «Roagă-te și crede, /Cel ce totul vede, /Nu te va uita!». Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă, prin hrănire, să fie mai puternică şi să poată rezista în fața ofensivei vindeca slabanogbolii din porţiunea care este afectată. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă. Dacă am păcătuit, uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim smerenia pierdută, fiind conștienți că Dumnezeul Atotputernic ne învață și ne dăruiește biruința asupra păcatului și a bolii! Pe de altă parte, fiecare dintre noi, trebuie să nu ne înşelăm pe noi înşine, crezând că toate nevoinţele şi osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie să ne închipuim că numai prin nevoinţele şi osteneala sa, omul va fi în stare să ajungă înaintea Dumnezeului Sfânt. Dacă nu este după Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate să ajungă vreodată într-o funcție înaltă și să stea înaintea feţei lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi, care a menit această întreagă lucrare, spune foarte clar: “Când veţi face toate cele poruncite vouă. Să ziceţi: «Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem»” (Luca 17:10), iar în alt loc: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6:44), pentru a ne reține atenția că: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5) și a ne mângâia sufletul smerit spunându-ne: “Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:5). Așadar, după toate acestea, putem să spunem că toată sârguinţa noastră pentru mântuire nu este în zadar, însă mereu trebuie să facem fapte bune, pentru ca Domnul Însuşi să ne aşeze, prin puterea Sa, înaintea feţei Sale, fiind pătrunși de faptul că totul depinde de Dumnezeu, de puterea, înţelepciunea şi milostivirea Lui, fiindcă ne învață ce înseamnă biruința asupra păcatului și a bolii sufletești și trupești.

“Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă…”
Hristos ne arată cum omul în unire cu Dumnezeu se poate birui pe sine însuşi, firea înconjurătoare, duhurile rele, boala şi moartea, în timp ce cărturarii se strâng cu ură, ca să găsească pricină să-L prindă şi să-L omoare. Oamenii cu credință caută la Hristos binecuvântare, iar Hristos le aminteşte oamenilor de patria lor cea dintâi, în strălucirea lui Dumnezeu şi în tovărăşia îngerilor, deoarece Mântuitorul ia de la oameni frica, făcându-i stăpâni peste lume. De fapt, credința și gândurile noastre sunt cele care generează în om starea de curăție sau de păcătoșenie. Referitor la gânduri, merită amintită aici o apoftegmă, un fel de proverb, care este chiar titlul unei cărți de evlavie creștină, și anume: cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața! Acesta este adevărul, dar ne întrebăm, oare de ce este așa? Pentru că gândurile sunt ca semințele, lucruri mici, mărunte, care pot germina lucruri mari, impunătoare și importante. Și cultura laică vine ca să întărească acest adevăr spus de Luceafărul poeziei noastre românești: “Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”(M. Eminescu, «Sărmanul Dionis»). Evident, viața noastră duhovnicească depinde în mare măsură de gândurile pe care le avem și cu care ne însoțim, fapt care l-a făcut pe regretatul părinte duhovnicesc Teofil Părăian să insiste asupra expresiei «gânduri bune pentru gânduri bune». Iar dacă ne referim la păcate, vedem că Mântuitorul Hristos, în Evanghelia Duminicii acesteia, ne este prezentat ca unul care cunoaște păcatele. Și oamenii văd păcatele, noi înșine făcându-ne adesea chiar aspri judecători ai celor pe care îi credem păcătoși!! Dar important este să ne vedem întâi propriile păcate, și nu pe ale altora. Mântuitorul zicea referindu-se la acest aspect: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău?” (Mt. 7. 3-4), tocmai pentru a ne lămuri ce înseamnă viața noastră duhovnicească în rugăciunea și în biruința asupra păcatului și a bolii.

Iisus a zis slăbănogului: “îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”
Pilda vindecării slăbănogului ne apare ca o «lecție de viață», pentru că acei care l-au adus pe paralitic la Hristos aveau o mare credinţă. Iar Domnul, în marea lui cuprindere, nu le-a preţuit credinţa după semnele din afară, ci a citit-o în inimile lor. Dar chiar şi noi, care nu vedem inima omului, ne putem da seama, după fapte, că într-adevăr credinţa acelor oameni era foarte mare. Dacă patru prieteni se hotărăsc să aducă un bolnav fără scăpare la Hristos, acesta e un semn de credință! Apoi, să-l care cu greu, să se caţere pe acoperiş şi să desfacă grinzile ca să coboare pe bolnav până în faţa lui Hristos e o dovadă incontestabilă de mare credinţă! Să ne imaginăm, ce mult se expuneau aceşti oameni şi ce caraghioşi se arătau în ochii vecinilor prin asemenea manifestare atipică! Ce ruşinaţi ar fi rămas în ochii tuturor, dacă, după atâta tevatură, ar fi avut să care înapoi pe bonavul nevindecat! Şi atunci, ca şi acum, teama de ridicol e foarte mare, la fel ca teama de a da greş. Numai credinţa cu adevărat puternică înfruntă ridicolul şi nereuşita, pentru că nu se îndoieşte de izbândă. Domnul putea să lecuiască bolnavul numai pentru credinţa celor care-l purtau, dar, pesemne că şi bolnavul avea credinţă. La urma urmei, ce om cu mintea întreagă, dacă nu crede, se lasă târât în patul său şi coborât printr-o nișă sau o spărtură făcută într-un acoperiş? În încheiere, să avem în vedere că numai credința ne salvează în momentele de cumpănă, iar o dovadă a recunoașterii credinţei omului bolnav o constituie faptul că Domnul îi spune «fiu», când rostește: “Fiule… Iertate sunt păcatele tale”! Oare, ar fi numit Hristos «fiu» un om necredincios? I-ar fi spus unuia lipsit de căinţă: “Iertate sunt păcatele tale!”?
Dar slăbănogului vindecat îi spune: “Fiule”! Căinţa, aşadar, e o condiţie a iertării, iar căinţă, cu adevărat, nu poate să fie fără ruşine, fără frică de Dumnezeu şi fără credinţă, adică încununarea biruinței asupra păcatului și a bolii!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here