În Duminica a treia din Postul Mare (a Sfintei Cruci); Ap. Evrei 4, 14-16; 5, 1-6; Ev. Marcu 8, 34-38 (Luarea crucii şi urmarea Lui Hristos), aflată chiar la jumătatea postului şi închinată simbolului nepieritor care este Sfânta Cruce, am văzut cu toţi că, noi înşine, trebuie să ne răstignim în faţa încercărilor acestei lumi, pentru a putea împlini porunca Mântuitorului nostru Iisus Hristos, deoarece, la fel cum cununa de spini dă sens tuturor cununilor mucenicești asupra cărora trebuie să reflectăm adânc, Sfânta Biserică ne îndeamnă la o introspecţie pătrunzătoare, prin faptul că de acum înainte, atenţia noastră se concentrează asupra tainei suferinţei Mântuitorului Hristos, pătimirilor şi morţii Sale pământeşti, pentru ca în felul acesta să putem înţelege şi mai bine că Păresimile sunt cele 40 de zile de Post al Paștilor şi poartă în ele mesajul pocăinţei şi al răstignirii faţă de lume, ca o invitaţie susţinută la trăirea întru Duhul Sfânt! Să realizăm, prin aceasta, că noi suntem în Hristos şi Hristos este în noi, că noi suferim alături de El, pe Golgota, iar El, locuind în noi, ne uşurează propriile suferinţe, tocmai pentru a conştientiza fiecare că Sfânta Cruce, prin simbolistica ei deosebită, reprezintă întreaga istorie a mântuirii, a calvarului suferinţelor noastre marcate şi de această pandemie demolatoare ce ne îndeamnă la asumarea durerilor prin pocăință, ca un semn că Dumnezeu ne cheamă să ne asumăm crucea și să-I urmăm Domnului Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi!
„Adevărat vă spun vouă, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea Impărăţia Lui Dumnezeu venind cu putere”!
Aşadar, intrăm, de acum, în cea de-a patra săptămână a Postului Mare, iar prăznuirea Crucii la jumătatea Postului nu este întâmplătoare, mai ales că Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă, în primul rând, că după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa, în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paşti este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci celei de viaţă dătătoare, prin aceea că păcatul neînfrânării (nepostirii) şi neascultării lui Adam se vindecă prin înfrânare sau postire faţă de cele materiale şi prin ascultare faţă de Cuvântul Lui Dumnezeu, Noul Adam! În acest fel, Iisus Hristos, făcându-Se ascultător până la moartea pe Cruce, ne-a dăruit Pomul Vieţii, El Însuşi fiind Pomul vieţii care ni Se dăruieşte nouă în Sfânta Euharistie! Totodată, Duminica Sfintei Cruci, plasată la jumătatea Postului Mare, putem spune că are şi rolul de a-i îmbărbăta pe credincioşii osteniţi, pentru a rezista până la Înviere, deoarece credincioşilor le este Crucea ca un «steag de biruinţă a Lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii, precum şi un semn luminos al Învierii», aşa cum spune părintele Makarios. Această a treia Duminică a Postului, ne-a mai arătat că Taina Învierii este ascunsă în Cruce, ca o iubire jertfelnică, iar taina Crucii îşi arată Slava ei în lumina Învierii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că împăraţii biruitori, când intrau într-o cetate, mai întâi trimiteau înainte semnele biruinţei sau stindardele lor, ca să binevestească tuturor că vor veni în cetate biruitori! În felul acesta, şi pentru noi în mijlocul Postului, se ridică stindardul credinţei noastre, Sfânta Cruce, simbolul Răstignirii şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ne încuraja sau a ne întări în lupta cu ispitele plăcerilor (lăcomiei) şi ale durerii (teama de necazuri şi greutăţi, de pandemii ucigătoare), întrucât Crucea este un semn al biruinţei iubirii smerite asupra păcatului şi asupra morţii, adică un semn al Învierii! Nu este întâmplător faptul că atunci când Mântuitorul a decis ca să Se jertfească pentru mântuirea lumii, El a ales ca instrument de tortură şi de moarte pentru Sine, cel mai înfiorător mijloc de pedeapsă pe care îl avea lumea vremii în care a trăit: crucea. Să nu uităm că în viziunea popoarelor asiatice şi, prin împrumut, chiar şi în Imperiul Roman, crucea era mijlocul de moarte chinuitoare pentru marii tâlhari, pentru ucigaşi, iar unii creştini, în special pe vremea persecuţiei lui Nero, erau crucificaţi, unşi cu smoală şi apoi li se dădea foc pentru a arde de vii, ca nişte torţe pentru mărturisirea Lui Dumnezeu şi a Lui Iisus ca Mântuitor al lumii de către cei care îl predicau şi acceptau să moară pentru El! Cu siguranţă, răstignirea Mântuitorului Hristos transformă Crucea, iar, pentru totdeauna, nimeni nu mai poate vorbi vreodată despre cruce şi despre moartea pe cruce, fără a se gândi, mai departe, la Învierea Lui Iisus după moartea pe cruce şi, implicit, la învierea noastră a tuturor, «pentru cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei» (Ioan 5: 29)! Deci, în mijlocul Postului Mare, Crucea se înalţă ca un steag victorios, pentru a-i îmbărbăta şi a-i întări pe cei ce se nevoiesc postind, iar în felul acesta, le vesteşte că la sfârşitul încercărilor, oricât de grele, se află bucuria biruinţei cu ajutorul Bunului Dumnezeu! Prin pătrundere profundă în «templul» gândirii şi al trăirii duhovniceşti, să realizăm faptul că toată Creaţia este bazată pe organizarea materiei în formă de cruce, că avem sistemul de atracţie şi de respingere, care este tot o formă de energie în cruce, care solicită materia în aşa fel încât ea nu se poate organiza pe plan orizontal şi pe plan vertical, fără a-şi lua ca principiu de aşezare crucea. De asemenea, toate fiinţele au o simetrie bilaterală, adică, braţul lung al crucii trece prin mijlocul fiinţelor creându-le această simetrie care se regăseşte şi în reprezentările grafice, aşa cum vedem, spre exemplu, la Brâncuşi, unde tot crucea, unde braţele ei orizontale şi verticale categorisesc valorile negative (în stânga braţului vertical şi sub braţul orizontal), stabilindu-se în acest fel, o ierarhizare a valorilor în planul intelectual cu care lucrăm, ca şi cum ele ar fi materiale, mai ales că orice obiect creat de către om are ca principiu fundamental în structura lui crucea, plină de sensuri şi de semnificaţii dintre cele mai profunde, iar întotdeauna, Dumnezeu ne cheamă să ne asumăm crucea și să-I urmăm Domnului Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi şi pentru a noastră mântuire!
„Cel care voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze”!
Din orice unghi am fi privit-o, am văzut că Duminica a treia din Postul Mare, ne îndreaptă atenţia spre Golgota, spre acel munte unic din lume, unde Dumnezeu a vrut să ne răscumpere de păcatul nostru prin moartea Fiului Său, Iisus Hristos, pe cruce. Cu siguranţă că în drumul nostru către înviere, către sfârşitul vieţii noastre pământeşti şi către naşterea pentru veşnicie, întâmpinăm Crucea Domnului sau ne întâmpină Crucea Domnului, ca să ne încurajeze, să ne ofere putere în lupta pe care o avem de dus pentru mântuirea sufletelor noastre! De aceea, Crucea Domnului, prin faptul că Iisus Hristos S-a legat de ea prin cele patru cuie care I-au ţintuit trupul cel dătător de viaţă, prin aceasta crucea a devenit o persoană, deci, crucea este dătătoare de viaţă, crucea nu mai este un lemn mort, un semn al morţii şi al groazei, aşa cum era pentru cei care o priveau până atunci cu mefienţă şi cu frică! Prin faptul că poartă pe ea pe Iisus Hristos şi ţine trupul Domnului batjocorit, chinuit de suferinţă, jertfit pentru păcatele noastre, lemnul crucii capătă viaţă, capătă putere. De aceea Acatistul Sfintei Cruci se adresează Crucii ca la o persoană, aşa cum ne adresăm Mântuitorului, sau Maicii Domnului, sau unui sfânt: „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor”. De aceea, Crucea Domnului, prin faptul că Iisus Hristos S-a unit cu ea, devine o persoană, devine un izvor de viaţă şi noi ne închinăm şi o sărutăm ca şi cum pe Hristos Însuşi Îl sărutăm! Deci, ne închinăm înaintea Crucii, ştiind că nu doar înaintea unui lemn ne aplecăm ci, sărutând Sfânta Cruce, pe Hristos Îl sărutăm, în chip tainic sărutăm rănile Lui care s-au făcut din cauza păcatelor noastre şi pentru ispăşirea păcatelor tuturor oamenilor! Mântuitorul Iisus Hristos, mai înainte de moartea Sa, adresa câteva cuvinte foarte importante ucenicilor Săi, dar, şi tuturor oamenilor, spunând: „Cel care voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze”! Iată, prin urmare, Mântuitorul pune înaintea noastră o condiţie esenţială a mântuirii: să-L urmăm cu crucea noastră, să lepădăm din noi înşine firea noastră păcătoasă şi să-L urmăm pe Domnul. El a purtat crucea mai înaintea noastră, a făcut drumul acesta înaintea noastră, rămânând ca fiecare dintre noi să mergem pe urmele Lui, fără să cârtim, fără să ne îndoim că nu vom ajunge la o ţintă şi că nu ne va fi de folos crucea noastră.
Aşa cum Hristos S-a unit cu crucea Lui şi a oferit viaţă crucii, la fel şi noi, unindu-ne cu crucea noastră, legându-ne de ea cu toată fiinţa noastră, vom putea da crucii noastre sens mântuitor pentru noi, iar crucea noastră va deveni pentru fiecare, aşa cum a fost Crucea Lui Hristos pentru lumea întreagă, un semn al mântuirii! Purtând crucea pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă, crucea noastră devine şi pentru cei din jurul nostru un izvor de mântuire, de răscumpărare a bolii, a suferinţei şi a lipsei de teamă înaintea morţii! Desigur, unii au o cruce mai grea în viaţa lor, o cruce a suferinţei, o cruce a necazurilor pandemiei «COVID-19», iar Dumnezeu rânduieşte fiecăruia dintre noi o cruce pe care să o purtăm cu stoicism! Iar, dacă o purtăm ca şi Hristos, atunci crucea noastră devine mântuire pentru cei din jurul nostru, pentru că, privind oamenii la crucea pe care o purtăm fiecare în parte, vor preamări pe Dumnezeu, Cel care ne dă putere să o ducem, Acelaşi Dumnezeu Care ne invită să ne asumăm crucea și să-I urmăm Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi!
Profesor Vasile GOGONEA
