În Duminica a 10-a după Rusalii, avem Pericopa Evanghelică despre «Vindecarea lunaticului», (Sf. Ev. Matei 17, 14-23; Ap. I Corinteni 4, 9-16), în care ni se prezintă vindecarea unui lunatic sau epileptic, a unui tânăr care nu-și mai putea da seama de ceea ce face, unde merge sau ce se întâmplă cu el, mai ales că textul evanghelic ne aduce în faţa ochilor minţii noastre minunea săvârşită de către Domnul Hristos asupra unei boli care se manifestă odată cu fazele lunii, fapt pentru care tânărul mai este numit şi «lunatic», ceea ce vine să întărească, încă o dată, puterea Lui Dumnezeu asupra bolii, asupra diavolului și, după cum avea s-o dovedească peste puțin timp, și asupra morții.
«Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!»
Cu acest prilej, Sfântul Ev. Matei, ca de altfel toți Evangheliștii sinoptici, ne istorisește o minune aparte, minune săvârșită de către Domnul Iisus Hristos la rugămintea adresată, în genunchi, de către tatăl unui copil cuprins de o boală care-l aducea adesea în primejdie de moarte, cu toate că în relatările Evangheliștilor sinoptici, aceeaşi minune este prezentată ușor diferit, în special dialogul purtat între tatăl copilului și Mântuitorul Hristos, fiecare dintre ei subliniind anumite aspecte extrem de interesante şi demne de atenţie prin resorturile lăuntrice ale posibilităţilor de abordare, pentru că, orice s-ar spune, lecturând relatarea minunii, Evangheliștii sinoptici ne demonstrează că momentul vindecării copilului lunatic nu este unul oarecare sau ales la întâmplare, ci, după ce tatăl copilului ascultă observaţia Mântuitorului şi îndemnul Său: “De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede” (Mc. 9, 23), îndată ni se prezintă şi răspunsul tatălui, care se trezeşte şi se aude strigând cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!» (Mc. 9, 24), iar prin aceasta se vădeşte în mod lămurit sinergia, adică, pe de o parte, contribuția omului, respectiv credința după putință a tatălui copilului bolnav, iar pe de alta, intervenția, «mila» Lui Dumnezeu, deoarece tatăl bolnavului, poate nu îndeajuns de credincios, dar, în pragul disperării, poate că şi înainte credea, cât credea, în puterea Mântuitorului, însă, atunci când i s-a cerut o credință puternică şi adevărată, acesta a realizat faptul că mai înainte credința sa nu era una puternică, nici chiar suficientă, dar, în momentul de încercare, de cumpănă, atunci când vindecarea copilului bolnav era pusă, oarecum, în balanță prin tăria credinței lui, tatăl a făcut o sforțare şi o mărturisire fundamentală, definitorie pentru viaţa lui şi chiar pentru viaţa fiecăruia dintre noi, şovăitori cum suntem şi îndoielnici în multe privinţe! Prin urmare, tatăl copilului bolnav, poate credea în felul său, însă, abia acum a realizat că tot ceea ce ar fi trebuit să fie credință adevărată, în cazul lui, de fapt, era mai degrabă necredință sau o credinţă insuficientă, pentru că în momentul în care este adus tânărul înaintea Lui Dumnezeu, Mântuitorul ceartă duhul cel rău care era în el şi apoi îl vindecă, oferindu-l sănătos tatălui său, iar Bunul Dumnezeu i-a vindecat copilul pentru această umilinţă a lui, pentru această smerenie pe care a dobândit-o prin faptul că I-a cerut lui Hristos să-i mărească mai mult credinţa şi să i-o întărească! De aici, putem conchide că Dumnezeu ne arată Mila şi Bunătatea Sa, prin puterea vindecătoare asupra bolii şi prin alungarea diavolului din viaţa noastră!
«Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă»
Aşadar, în Duminica a 10-a după Rusalii, avem revelaţia textului din Sfânta Evanghelie de la Matei 17, 14-23 cu minunea care s-a petrecut la poalele muntelui Tabor, după ce Domnul nostru Iisus Hristos S-a pogorât de pe muntele cel sfânt unde a avut loc slăvita «Schimbarea Sa la Faţă», iar în timp ce pe munte Domnul era cu cei trei mucenici Petru, Iacob şi Ioan, care erau socotiţi ca stâlpi, ca fiind mai de vază între ceilalţi apostoli şi pe care Hristos i-a luat deseori deoparte pentru ca să-i pregătească pentru lucrarea măreaţă de a susţine pe umerii lor Biserica Lui, ca stâlpi ai ei, în timp ce era pe munte şi se schimba la faţă înaintea lor, iată că la poalele muntelui, ceilalţi ucenici rămaşi au avut parte de o cerere de vindecare din partea unui om care avea un copil bolnav pe care ei n-au putut să-l vindece. Despre acest om, o altă evanghelie ne spune că a judecat oarecum pe ucenicii lui Hristos că nu sunt capabili, că nu pot să facă vindecarea pe care el o cerea, fiind neîncrezător în lucrarea şi puterea pe care o aveau de la Hristos. De aceea, când Mântuitorul S-a coborât de pe munte, acest om a îndrăznit să-I spună lui Hristos următoarele cuvinte: «L-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-L vindece», adică, au fost neputincioşi în a face lucrul acesta. Toţi care erau de faţă aşteptau ca Mântuitorul să-i mustre, să-i tragă de urechi pe ucenicii Lui pentru că nu au fost în stare să vindece acest bolnav, dar Mântuitorul vedea în această expresie a omului chiar necredinţa lui şi necredinţa şi îndoiala mulţimii în dumnezeirea Lui şi în faptul că apostolii pe care El i-a chemat trebuiau cinstiţi ca şi El.
“O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?”
De aceea, Mântuitorul le răspunde tuturor zicând: “O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?”, iar prin aceste cuvinte plin de substanţă şi de subînţelesuri, Mântuitorul nu i-a mustrat pe apostoli în faţa mulţimii, ci a arătat o stare în care trăia mulţimea ce-L înconjura, aceea de a-L urmări dacă El este sau nu Fiul Lui Dumnezeu, aceea de a observa sau nu o minune din partea Lui sau, altfel spus, aceea de a-L prinde cu ceva ca să-L osândească la moarte, să ajungă la răstignire, pentru ca să plătească această necredinţă a oamenilor care Îl înconjurau. Faptul că tatăl copilului bolnav I s a adresat Mântuitorului cu expresia: «Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!», prin acest apelativ, «Doamne», putem deduce că el intuia, credea, cât putea crede, că Cel despre Care auzise și la Care venise este Mesia, Fiul Lui Dumnezeu, Cel prezis și așteptat. Prin urmare, să cădem înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-L ca «Domn», ca «Tatăl Nostru», iar atunci, «oricâte vom cere cu credință», El ne va da (Mt. 7, 7).
Cerem adesea de la Dumnezeu multe, însă, cel mai frecvent cerem de la Dumnezeu milă. Orice rugăciune, rânduială, Sfântă Taină sau Sfântă și Dumnezeiască Liturghie conține invocarea și se și încheie cu implorarea milei Lui Dumnezeu, însă, indiferent de conținutul rugăciunilor noastre, noi, de fapt, cerem, prin ele, milă de la Dumnezeu. Ceea ce cerem în rugăciunile noastre, nu este un drept al nostru care ni se cuvine!
De aceea, nu trebuie să-I cerem Lui Dumnezeu în mod imperativ, ci Îl rugăm și-I cerem să ne miluiască, având conștiința păcătoșeniei și nevredniciei noastre. Prin urmare, să-I cerem întâi vindecare de necredință, apoi sănătate trupească, iar, dacă revenim la tatăl copilului lunatic, vedem că acesta vine la Mântuitorul îngenunchind, adresându-I-Se ca Lui Dumnezeu și cerând milă pentru fiul său. Din formularea cererii de milă reiese că înainte de a ajunge la Mântuitorul, fusese și la ucenicii Săi, dar ei n-au putut să-l vindece.
Probabil, de aici, chiar îndoiala sa în credința că fiul său va putea fi vindecat. Tocmai de aceea, Mântuitorul, înainte de a-i vindeca fiul de boala sufletească, fiind stăpânit de demonul din copilărie, cu urmări fizice, l-a vindecat pe tatăl copilului de «boala necredinței», iar, după cum reiese din conținutul Sfintei Evanghelii, copilul era bolnav din pruncie, iar manifestările bolii lui erau dintre cele mai periculoase, cu un grad ridicat de risc, fiindcă se afla mereu în primejdie de moarte. Cel Care l-a ținut în viață a fost Cel Care i-a dat viață și Cel Care îi va dărui și vindecare deplină, adică Dumnezeu.
«Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela»
De cele mai multe ori, fiecare dintre noi suntem în diferite primejdii, iar salvarea o aflăm cu adevărat în Hristos. Dumnezeu a îngăduit, pe de o parte, boala copilului, atât de periculoasă, însă l-a ferit de moarte cu un scop pedagogic, pentru a-l conduce pe tatăl acestuia spre Dumnezeu, spre întărirea în credință. Dumnezeu a îngăduit un rău, relativ mic sau suportabil, dar trecător, cu scopul de a determina un bine, mare și netrecător, Binefacerea Lui Dumnezeu! Așadar, încercările pe care le îngăduie Dumnezeu au pedagogia lor și chiar dacă pentru noi rămân chiar necunoscute, ele sunt, fără îndoială, spre folosul nostru sufletesc! Poate și de aici, zicerile noastre românești mai vechi, dar pline de înțelepciune: «tot răul spre bine» și «în fiecare rău există și un bine», iar, în concluzie, să amintim că Evanghelia din Duminica de dinaintea «Schimbării la Faţă a Domnului» înseamnă şi o pregătire a noastră pentru Marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, care ne îndeamnă să ducem mai departe postul şi rugăciunea, să facem rugăciuni Maicii Sfinte, să o însoţim cu laudele noastre, cu postul nostru. Ce poate fi mai frumoasă ofrandă adusă Maicii noastre decât a ne lipsi de plăcerile trupului, ale pântecelui, şi să însoţim Adormirea ei cu postul nostru şi cu rugăciunea noastră frumoasă, specială care se săvârşeşte în ajunul Adormirii Maicii Domnului, când vom cânta moartea ei, mutarea ei la cer, purtarea pe braţe a Fiului Său Iisus Hristos în Împărăţia Sa cea veşnică şi vom purta Antimisul cu trupul ei adormit în procesiune în jurul Bisericii, apoi îl vom aşeza în mormântul ei din Ghetsimani şi vom aştepta ca să vedem mormântul gol aşa cum a fost şi cel al Fiului său Iisus Hristos în ziua praznicului Învierii? Deci, toate aceste bucurii pe care le vom trăi de praznicul Adormirii Maicii Sfinte, le putem simţi cu adevărat dacă ne înălţăm spre ele cu aceste două aripi pline de viaţă: postul şi rugăciunea!
Profesor, Vasile GOGONEA
