În Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor); Ap. 1 Corinteni 6, 12-20; Ev. Luca 15, 11-32, în pridvorul minţii şi al sufletului nostru, prin această minunată pildă se cuprinde întreaga istorie a căderii şi a mântuirii omului, pentru că sunt multe lucruri despre care am putea vorbi, legate de această întâmplare, însă, putem invoca şi ceva cu totul deosebit, despre o calitate a tatălui din pildă, o calitate pe care dacă am avea-o cu toți, lumea ar fi mult mai frumoasă, pământul ar fi un loc mult mai încăpător, pentru că este foarte importantă neţinerea de minte a răului, când noi constatăm că tatăl celor doi fii are puterea de a uita tot răul pe care l-a făcut fiul cel mic, pe când fiul cel mare se mânie și nu vrea să intre în casă! Deci, din pilda aceasta învăţăm ceea ce este neținerea de minte a răului, de aceea, să ne gândim, ce pace ar fi într-o familie dacă soții nu ar mai pomeni de răul pe care și l-au făcut în trecut unul altuia sau ce sentiment de pace te cuprinde atunci când dezamăgești pe cineva și persoana respectivă se comportă cu tine ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat! Cu siguranţă, acel tată din această pildă Îl simbolizează pe Dumnezeu, Cel Care nu ţine minte răul, un Dumnezeu Care indiferent de ceea ce ai făcut, te ia de bun, atunci când te întorci la El, un Dumnezeu Căruia nu-I pasă cât de rău ai fost cu El, un Dumnezeu Care, dacă te pocăiești, uită atunci când vine vorba să-și amintească de câte ori L-ai înjurat, de câte ori te-ai lepădat de El, de câte ori n-ai ascultat, de câte ori ai păcătuit, iar Acesta este Dumnezeul creștinilor dreptmăritori și la un asemenea lucru ne cheamă pe toți oamenii, la neținerea de minte a răului. Prin urmare, să ne străduim să nu ţinem niciodată minte răul pe care alţii ni-l fac, pentru că ținerea de minte a răului este o boală gravă, un cancer care cuprinde sufletul! Aşadar, să nu ne conducem după dictonul: ,,Te iert, dar nu te uit”! Dacă spui așa, înseamnă că ești un om prefăcut, care are pe chip un zâmbet binevoitor, dar în minte un gând necurat prin care aștepţi numai un singur prilej să se arate. Cel mai bun exemplu în ceea ce priveşte neţinerea de minte a răului ni-l dă Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece, nimic nu displace mai mult Lui Dumnezeu, decât omul care pomenește răul și ține mânie în sufletul său pentru fratele lui! Domnul Însuși, fiind învinuit și mustrat, batjocorit, scuipat și răstignit pe nedrept, nu a ripostat, ci, ne-a arătat pildă de smerenie și de dragoste, spunând din toată inima: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”! (Lc.23-34), prin aceasta, având exemplul cel mai relevant că Dumnezeu ne arată felul în care trebuie să privim puterea pocăinţei şi iertarea păcatelor prin milostivirea Sa!
,,Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”!
În esenţă, în Duminica a 34-a după Rusalii avem, poate, cea cea mai lungă pildă rostită de către Mântuitorul Iisus Hristos. Cu toate acestea, ea are numai trei personaje, dar care pot să cuprindă avanscena în funcție de acţiunea în care se angajează personajul principal, care nu este Fiul risipitor, așa cum, poate justificat, textul pildei ar lăsa să se înțeleagă, ci tatăl, care este nevoit să rezolve drama celor doi fii ai săi, unul risipind în dorința-i de a fi liber și independent, iar altul risipind în ascultare, înțelepciunea ascultării transformând-o într-un nejustificat reproș față de tatăl, pentru că n-a primit nici măcar un ied să se veselească cu prietenii (Lc. 15, 30). Așadar, atitudinea tatălui față de cei doi fii ai săi răzvrătiți, unul plictisit de bine, iar celălalt obosit de ascultare, este cheia sau punctul central al întregii parabole, iar, ceea ce putem spune cu certitudine este faptul că acțiunea în care sunt implicate toate cele trei personaje este de un dramatism deosebit! Vedem că fiul cel mic își ia partea de avere și pleacă într-o țară îndepărtată, o țară păgână, departe de casa părintească, în dorinţa de emancipare, dincolo de autoritatea și prezența tatălui, ca un simplu dor de ducă ce îl face să plece de acasă. Acolo trăieşte suprema stare de umilință: păzirea porcilor. Ajunge într-o astfel de degradare fizică și morală că și mâncarea porcilor o dorea, dar nici pe aceea nu o avea: Şi dorea să şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea (Lc. 15, 16). Drama înstrăinării, a lipsei și a umilinței ajunge repede la culme, amintirea îndestulării de acasă pun presiune irezistibilă pe conștiința Fiului risipitor şi într-o clipă, chinuit de toate aceste suferințe ale înstrăinării de sine și de casă, și a venit în sine (Lc. 15, 17), adică în partea cea cuvântătoare a ființei sale, și și-a zis: sculându mă, mă voi duce la tatăl meu. Și îi voi spune doar atât: Tată, am greşit la cer şi înaintea-ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă mă ca pe unul din argaţii tăi (Lc. 15, 18 19). Imaginea casei părinteşti, plină de iubire a tatălui, va fi fost cu siguranță unul din motivele irezistibile în regăsirea sa. Tatăl îl vede, cu toate că el încă era departe, I se face milă de el, aleargă înaintea lui, îi cade pe grumaz și-l sărută, iar dramatismul momentului întâlnirii dintre tată și fiu se amplifică, pentru că fiul începe să rostească: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău! Atitudinea tatălui ne surprinde din nou: nu-i reproșează nimic, nu-l întreabă nimic, iar cuvintele umilitoare: fă-mă ca pe unul din argații tăi, pe care fiul era pregătit să le mai spună, nu se mai aud. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă şi-l îmbrăcaţi, şi inel puneţi-i pe mână, şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat! Dar, parabola începe cu suferinţa tatălui pentru un copil răzvrătit, care, plictisindu se de binele de acasă, pleacă, şi se încheie tot cu suferinţa tatălui, dar, de data aceasta, generată de celălalt fiu al său, un drept păcătos, care nu-i a greşit tatălui său niciodată, nu i a ieşit din porunci, nu-l a supărat cu nimic, nu i a risipit averea. Dar, cu toate acestea, nu este un personaj pozitiv al parabolei. Poate a greşit, pentru că s a raportat la fratele lui doar cu logica, și nu cu iubirea și cu înțelegerea față de un păcătos care s a regăsit, deci, el era doar justițiar, nu și iubitor și înțelegător cu cel ce a greșit, desigur, pentru că invidia pentru „puținul” fratelui nu-l lăsa să se bucure de „multul” pe care îl avea el. De fapt, pilda nici nu ne spune că fiul reîntors va fi primit din nou bunuri, care-l făceau din nou egal cu fratele mai mare, cel ce nu risipise nimic, iar fiul cel mai mic, păcătosul reîntors acasă, a primit doar bucuria și iertarea tatălui, iar noi înţelegem că Dumnezeu ne arată felul în care trebuie să privim puterea pocăinţei şi iertarea păcatelor prin milostivirea Sa!
,,Căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”!
(Luca 15, 11-32)
Ca o deosebită concluzie a pildei: ,,Lecția” Mântuitorului Iisus Hristos nu e împotriva cumințeniei fiului mai mare, care este, de altfel, lăudabilă, ci împotriva dreptului care nu iubește, judecând reprobabil atât faptele celor din jur, cât și atitudinea Tatălui, adesea îngăduitoare, față de cei ce greșesc! Avem, deci, o pildă care se termină cu o dublă suferinţă a tatălui: una pentru fiul care risipește, fără să fi strâns ceva, și alta pentru fiul care strânge, dar care nu adună nimic! Gesturile Tatălui din Evanghelie sunt sugestive în acest sens: El este acela care aleargă înaintea fiului, îi cade pe gât, îl sărută şi, foarte important, nu-l umileşte, reproșându-i ceva, ba, mai mult: nici nu-l lasă să se umilească mai mult decât era, deoarece, Tatălui îi sunt suficiente suferinţa fiului și căința lui. Bunătatea Lui Dumnezeu este asemenea unui izvor din care se pot sătura toţi creştinii, indiferent de starea lor sufletească sau materială, deoarece, pentru cei răi, ea se arată ca răbdare îndelungată, pentru cei slabi şi bolnavi ca mângâiere şi întărire. Aşa se explică de ce unii oameni, deşi bolnavi şi în suferinţă, sunt mai senini şi mai optimişti decât ceilalţi, deci, pentru cei păcătoşi Dumnezeu Se manifestă ca iertare, pentru cei buni ca un ajutor şi ca o lumină ca să fie mai buni! Bunătatea Lui Dumnezeu ne cheamă şi ne îndeamnă să fim şi mai buni, milostivi, iertători şi îngăduitori cu semenii noştri, ne cere să dăruim prisosul minţii, al inimii şi al muncii noastre celorlalţi oameni cu care trăim împreună! Ca o învăţătură pentru fiecare dintre noi: toţi suntem nişte fii risipitori, fie risipind averea Părintelui Ceresc, adică darurile cu care am fost înzestraţi, fie risipind dragostea, încrederea şi bucuria părinţilor noștri. Putem să vedem, cât de necuprinsă şi de binefăcătoare este bunătatea Lui Dumnezeu, fiindcă El primeşte pe cei ce l-au batjocorit, pe cei ce l-au urât, pe cei ce au uitat vreme îndelungată de El, pe cei ce au cheltuit în viaţă zestrea spirituală pe care ne-a dat-o şi ne-a ajutat să o păstrăm şi sporim cu darurile revărsate asupra noastră prin Sfintele Taine. Mai vedem, că ne primeşte pe toţi, care venim la El cu părere de rău pentru cele ce am greşit şi ne face părtaşi la masa darurilor sale bogate şi mântuitoare! Atât Tatăl Cel Ceresc, cât și părinții pământești ne aşteaptă ,,acasă” nu din clipa în care ne-am hotărât să ne întoarcem, ci, din clipa în care ne am despărțit de ei, greșindu le. Şi dacă ne-aşteaptă, înseamnă că toţi putem să fim și iertaţi! Așadar, Iubirea Lui Dumnezeu, oricât de mare este, și în oricâte daruri s-ar revărsa față de cel păcătos, nu e niciodată o risipă, fiindcă, Dumnezeu ne arată felul în care trebuie să privim puterea pocăinţei şi iertarea păcatelor prin milostivirea Sa!
Profesor Vasile GOGONEA
