În Duminica a 23-a după Rusalii; Ap. Efeseni 2, 4-10; Ev. Luca 8, 26-39 (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor), Evanghelia care se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ni se dezvăluie cu eclatanţă adevărul crud că originea răului, nu e în om, ci, în îngerul decăzut, acel invocat Lucifer, iar, în această direcţie, vom încerca să desluşim ispitele şi păcatele care vin de la noi, din firea noastră păcătoasă, ca şi pe acelea care vin continuu şi în chip nemijlocit de la demon, mai ales că în concepţia ascetică, duhurile necurate, adesea sunt legate de diverse patimi nepotolite şi nesocotite. Astfel, duhul necurat care a iese din om reprezintă în acelaşi timp o patimă biruită, iar, atunci când sufletul, după alungarea patimii, nu este capabil să se umple de un conţinut sfânt şi pozitiv, fără veste şi fără tăgadă că duhurile necurate îl umplu cu o stare pătimaşă mult mai abundentă şi mai persistentă, care activează într-un regim mult mai intensiv, toate cele şapte duhuri necurate. Mai mult decât evident, devine faptul că din momentul în care omul se apropie de duhurile demonice, pur şi simplu, se descotorosește de sufletul său, deci, nu mai are stimă și nici omenie, acționează fără scrupule, gândindu-se numai la câștig și la succes, la îmbogăţire şi la înşelarea celuilalt, iar, pentru el nu mai contează nimic şi totul este permis. Omul bântuit de păcat, uită că mai are un suflet, fiind mereu preocupat până la obsesie de succes, dar în spatele fațadei succesului se ascunde adesea o existență goală de conţinut şi amăgitoare. Aparent, omul crede că nu a pierdut nimic, dar îi lipsește sufletul și cu el îi lipsește totul! Din acel moment, devine tot mai clar că ființa umană nu poate să arunce literalmente propriul suflet, din moment ce sufletul îl face persoană de sine stătătoare, chiar dacă la suprafaţă el rămâne o persoană umană. Gol de conţinut, omul demonizat are posibilitatea înspăimântătoare de a fi inuman, demonic, de a rămâne persoană vânzând și pierzând în același timp propria-i umanitate, în condiţiile în care distanța dintre persoana umană și ființa inumană este imensă, lucru realmente esențial și doar aparent lipsit de importanță, deoarece Dumnezeu ne arată, mai ales modul cum se face căderea tragică a omului, când fiecare este atins, mai mult sau mai puţin, de «lucrarea» celui rău, prin care păcatul a intrat într-o lume secularizată şi pandemică!
Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: «ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui»!
Aşadar, în Duminica a 23-a după Rusalii, prin Vindecarea demonizatului sau a îndrăcitului din ținutul Gherghesenilor, putem vedea cum bărbatul chinuit de un demon, deci, îndrăcitul din cetatea Gherghesenilor, căuta singurătatea, nu comuniunea, deci, dorea izolarea, cum doresc să ne impună şi nouă diriguitorii parodiei pandemice din zilele noastre, care ne amendează dacă nu purtăm botniţa afacerilor fără măsură! Deci, demonizatul dorea înstrăinarea, nu apropierea de oamenii din jurul său. Viaţa lui era un chin, deşi era viu, era un fel de cadavru viu, deoarece trăia printre cei morţi, adică, în morminte, fiind mort din punct de vedere spiritual şi din punct de vedere social. Din această atitudine grotescă a omului demonizat, vedem că păcatul, înţeles ca o «lucrare» a demonilor în viaţa oamenilor, îi înstrăinează pe oameni de Dumnezeu, de semeni şi de ei înşişi. În consecinţă, Sfânta Evanghelie ne prezintă o scenă înfricoşătoare în care Domnul nostru Iisus Hristos vindecă acest om posedat de diavol, care locuia în ţinutul numit al Gherghesenilor, un om golit de veşminte şi de suflet, fiindcă era îndrăcit şi se încuibaseră în el o legiune de demoni, fapt pentru care el ajunsese să trăiască departe de comunitate şi locuia printre morminte. Până atunci, nimeni nu putea să-l mai liniştească ori să-l ţină legat pentru că devenise foarte brutal şi de aceea mulţi evitau să meargă pe acel drum, iar, oricine îl vedea pe acel om se temea pentru că era înfricoşător, atât la vedere, cât şi prin comportament. Urâţenia diavolilor se exterioriza pe chipul omului demonizat, iar, în felul acesta, el inspira frică pentru orice trecător prin preajmă! În mod surprinzător, la vederea Mântuitorului, demonii îl scot pe om din groapa unde stătea şi acesta începe să strige: «Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!?» (Luca 8, 28). Trebuie să precizăm faptul că în acel om intraseră, ne spune Sfântul Apostol Luca, o sută de diavoli, o legiune, după cum singur mărturiseşte demonizatul, dar vorbea probabil căpetenia lor. De altfel, demonii recunosc în persoana Lui Iisus că El este Fiul lui Dumnezeu, de aceea, se roagă de Iisus ca să nu-i chinuiască, de unde şi teama de chinuri. Diavolii nu se pot ruga, dar, aici Îl roagă în sensul propriu pe Domnul Iisus Hristos ca să nu-i chinuiască şi să fie alungaţi cu putere dumnezeiască în altă parte. Deducem, astfel, că Puterea Mântuitorului Iisus Hristos se baza pe dragoste şi pe Atotputernicie, fiindcă El a venit în lume din iubire şi S-a sacrificat pe Sine Însuşi, tot din iubire faţă de om. Dacă Fiul lui Dumnezeu iubeşte şi îşi pune viaţa pentru oameni şi pentru lume, diavolii nu pot iubi şi nu l-au iubit niciodată pe om. Diavolul «umblă» turbat ca un leu căutând pe cine să înghită şi dorind pierzania omului. Poate, de aceea, diavolul, prin toate mijloacele, îl ispiteşte pe om pentru a nu se mântui şi se poate observa că omul posedat de diavol, nu iubea şi nici nu putea să-i iubească pe ceilalţi oameni, iar, orice analiză omenească a acestuia, chiar fără a depăşi limitele de înţelegere ale Sfintei Biserici Ortodoxe, de fiecare dată capătă, atât nuanţe noi de înţelegere şi interpretare, cât şi sensurile nedescoperite anterior ale unui conţinut etern şi imuabil prin care Dumnezeu ne arată întotdeauna, mai ales modul cum se face căderea tragică a omului, când fiecare este atins, mai mult sau mai puţin, de «lucrarea» celui rău, prin care păcatul a intrat şi se strecoară mereu în această lume secularizată şi pandemică!
,,Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”! Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus!
În Duminica a 23-a după Rusalii, constatăm că întâmplarea cu minunea vindecării demonizatului se petrece imediat după potolirea furtunii, iar, faptul că Hristos a mers de bună voie în pământ păgân este interesant în sine. Deşi a spus: ,,Nu am fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15, 24), căci singur Israel putea înţelege că Iisus este Mesia, ne dăm seama că Domnul a ieşit un pic în afara Israelului, adică în Fenicia şi Decapole, dar nu pentru a predica în aceste locuri, ci, pentru a săvârşi numai minuni şi acte de vindecare, mai ales exorcisme. Astfel, putem vedea o profeţie a convertirii «neamurilor» (păgânii), o sămânţă pentru Biserica ce avea să fie hărăzită omenirii. Domnul îi pregăteşte pe ucenici pentru un concept pe de-a-ntregul străin israeliţilor: evanghelizarea păgânilor. Şi aici, în pământ păgân, în ţinutul Gherghesenilor, va săvârşi un exorcism impresionant asupra acestui demonizat, izbăvindu-l de un număr mare de demoni. Această Evanghelie este extrem de bogată şi de importantă pentru cunoaşterea lumii demonice şi pentru lupta duhovnicească împotriva demonilor care ne încearcă în vreme de pandemie! Trebuie să constatăm înainte de toate că anumite persoane sunt «posedate» de demoni, adică invadate, dominate până la anulare, un gen de fagocitate până la pierderea conştiinţei şi a libertăţii, aşa cum fac promotorii contagiunii pandemice din oculta mondială! Trebuie să amintim că suntem într-un mediu păgân, idolatru, unde se practică jertfe de animale, magia şi artele divinatorii, iar, din această cauză, faptele de denaturare şi de acută demonizare sunt o realitate obiectivă, palpabilă şi dureroasă, nicidecum fructul imaginaţiei. Aşa cum erau frecvente în vremurile dinainte, există şi astăzi dedesupturi, chiar dacă adesea sunt ascunse sub numele medical de «pandemie», mai ales că este important să ştim că lucrul acesta nu se întâmplă oricum, ci este rezultatul unui comerţ repetat şi regulat cu demonii, adică prin practici magice repetate cu izolări, cu botniţe numite măşti, prin care se încearcă să se acopere «cupola» afacerii pandemice, mai ales atunci când se invocă demonii, iar aceştia vin şi se instalează în sufletul şi în trupul persoanei care i-a invocat, ca într-o casă de toleranţă! Motivul este oarecum teologic, deoarece demonii sunt îngeri, însă, îngeri căzuţi, pentru că au refuzat voinţa divină. Ca îngeri, ei ar trebui să stea împrejurul tronului dumnezeiesc, după rangul lor ierarhic (treptele îngereşti) şi să împlinească misiunile pe care le primesc de la Dumnezeu. Totuşi, datorită neascultării lor, au pierdut acest privilegiu şi au rămas pierduţi în rătăcire, nemulţumiţi de soarta lor, când încearcă să corupă ceea ce dispreţuiesc, adică pe om şi cosmosul spaţial, nemaihrănindu-se, aşa cum fac îngerii, din plinirea voinţei Lui Dumnezeu, ci, ei se hrănesc din distrugerea, din surparea, prin urâţirea şi pângărirea frumuseţii creaturii umane. Vedem cu stupoare că îndrăcitul trăieşte gol, locuieşte în morminte, printre morţi, sau în pustiu, scoate strigăte şi urlete, răneşte oamenii, se auto-mutilează, se arată un om desfigurat, care nu mai este el însuşi, care nu mai are judecată şi nici bun simţ, înfricoşător, care terorizează populaţia. Demonii îl urăsc pe om pentru că este chipul lui Dumnezeu şi fac totul ca să-i întineze frumuseţea, care este o oglindire a frumuseţii dumnezeieşti, pentru ca să-l înjosească pe acela care este un «mic dumnezeu» (microthéos). Da, oameni buni, binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Mântuitorului Iisus Hristos, în această Pericopă Evanghelică a vindecării demonizatului, la fel ca în strategia promotorilor parodiei pandemice din zilele noastre, frica este mereu un criteriu al prezenţei demonilor, pentru că este unul dintre principalele lor mijloace de acţiune şi de manipulare a populaţiei. În concluzie, Pericopa Evanghelică din Duminica a 23-a după Rusalii (Luca 8, 26-39) are darul să sensibilizeze în mod esențial comunitatea eclezială cu privire la importanța slujirii pastorale în lumea vastă a căutării sănătății, în condiţii de pandemie, slujire care face parte integrantă din misiunea hristică, pentru că se înscrie în cadrul misiunii mântuitoare a Lui Hristos. El, medicul divin, Care a trecut prin lume făcând binele, „vindecându-i pe toți cei care erau stăpâniți de diavol” (F.ap. 10,38)! Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor impresionează la o primă lectură a textului, deoarece schițează un itinerar de credință capabil să restabilească adevărul și măreția demnității fiecărei persoane: „spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”(v.39). În întâlnirea noastră cu Iisus Hristos, ni se deschide pentru toți, bărbați și femei din orice loc și din orice timp, calea eliberării și a mântuirii, deoarece Dumnezeu ne arată întotdeauna, mai ales modul cum se face căderea tragică a omului, când fiecare este atins, mai mult sau mai puţin, de «lucrarea» celui rău, prin care păcatul a intrat şi se strecoară mereu în aceeastă lume secularizată şi pandemică!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
