În Duminica întâi din Postul Mare (a Ortodoxiei); Ap. Evrei 11, 24-26; 32-40; Ev. Ioan 1, 43-51, cu adevărat, vom desluşi faptul că Ortodoxia este soarele care străluceşte în Răsărit şi în Apus, expresia biruinţelor şi a triumfurilor de peste veacuri, tocmai pentru a cunoaşte şi a înţelege istoria acestei zile sfinte, ca să arătăm cum vreme de o sută de ani satana şi slujitorii lui au încercat să dărâme această sfântă Biserică a noastră, dar nu au putut, iar, în cele din urmă au fost nevoiţi să-şi mărturisească înfrângerea în faţa eroilor credinţei noastre, patriarhii, împăraţii, împărătesele, monahii, egumenii, poporul anonim, care până la moarte s-au luptat pentru credinţa noastră ortodoxă, mai ales că Icoana din Ortodoxie este ca o «Evanghelie pictată», un cuvânt sau simbol vizibil care ne îndeamnă la unire cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui prin rugăciune, ca o invitaţie la rugăciune, ca un semn al prezenţei sfinţilor pentru noi şi împreună cu noi. De aceea, Icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos este confirmarea făgăduinţei Sale: ,,Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”, iar, când intrăm în biserică, în această Duminică, Hristos Cel înviat ne întâmpină prin Icoana Învierii Sale, aşa cum le-a întâmpinat pe femeile mironosiţe! Icoanele ne ajută să avem o imagine a Împărăţiei cerurilor, a sfinţilor, o imagine vie a Lui Dumnezeu, pentru că nu putem să ne gândim la Maica Domnului din cer, fără să avem înaintea ochilor minţii şi chipul său blând şi bun din icoană şi nu putem să ne gândim la judecata de apoi, fără să avem în minte icoana judecăţii care adună toată omenirea şi unde sfinţii judecă lumea împreună cu Hristos, Cel prezent înaintea noastră prin icoană, mai ales că noi nu putem vedea mai mult cu ochii trupului, dar, putem vedea cu ochii minţii şi cu inima, ce înseamnă Harul Lui Dumnezeu, dovada că Ortodoxia este «aurul curat» care a ieşit din «cuptoarele» cele duhovniceşti ale credinţei!
,,Iată, cu adevărat, israelitean întru care nu este vicleşug”!
În această primă Duminică a Marelui Post, Biserica noastră face amintirea acelei zile însemnate în care, cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a celor care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane şi care ziceau că cinstirea şi închinarea la sfintele icoane ar fi o închinare la idoli şi că icoanele, din această pricină, trebuie scoase din bisericile creştine. Se ştie că începând din anul 725, în timpul împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842, deoarece, în vremea lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor Icoane. De atunci, Duminica aceasta este numită Duminica Ortodoxiei, pentru că ne arată clar, ce însemnătate deosebită au sfintele icoane pentru viaţa noastră religioasă, pentru viaţa noastră de creştini. În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan spune că: «În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a răspuns: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului». Deci, Prima Duminică din Postul Mare este sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe asupra ereziilor. Putem spune că ea marchează, nu numai biruinţa asupra iconoclaştilor care se împotriveau venerării sfintelor icoane şi Sfintei Cruci, ci şi cristalizarea în formă definitivă a învăţăturii ortodoxe şi respingerea clară a tuturor ereziilor trinitare şi hristologice care au frământat Biserica primelor opt veacuri creştine. Desigur, importanţa acestui fapt a rămas consemnată până astăzi în slujba vecerniei acestei Duminici, într-un condac în care se spune: „Acum s-a întins lumina dreptei credinţe spre toţi, risipind ca un nor înşelăciunea păgânătăţii şi luminând inimile celor credincioşi”. Se cunoaşte că în această Duminică, Biserica făcea pomenirea sfinţilor prooroci ai Vechiului Testament, dar, iată că Apostolul ne-a arătat că, aşezându-ne pe temelia credinţei lor, Dumnezeu ne-a pregătit pentru primirea făgăduinţei Învierii. Asocierea sărbătorii biruinţei sfintelor icoane cu a proorocilor are în vedere faptul că profeţii prefigurau întruparea pe care o manifestă icoanele, deci, profeţii au fost învredniciţi de către Dumnezeu cu vedenii sfinte, în care ei au contemplat cu ochi duhovniceşti „icoane” ale Lui Dumnezeu, iar nu fiinţa Sa, că lor li s-a vestit mai înainte întruparea Fiului Lui Dumnezeu, temeiul teologic al zugrăvirii sfintelor icoane, dovada de necontestat că Dumnezeu ne arată că Ortodoxia este «aurul curat» care a ieşit din «cuptoarele» cele duhovniceşti ale credinţei!
,,Adevărat vă spun, că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii Lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului”!
În această Sfântă Duminică, privind cu atenţie la modul de reprezentare a sfinţilor din icoanele ortodoxe, observăm că aceştia sunt subţiaţi, alungiţi parcă într-o îndreptare permanentă spre Dumnezeu şi încercând să facă tot mai mult loc luminii necreate, pentru ca aceasta să strălucească prin ei. Atitudinea lor se prelungeşte în viaţa noastră sub forma postului, prin care trupul şi sufletul nostru se curăţesc de păcate şi de patimi, firea se „subţiază”, se spiritualizează şi se limpezeşte, pentru ca lumina Lui Dumnezeu să poată străbate şi viaţa noastră. Iată că, pe lângă faptul că este un mijloc de purificare şi spiritualizare, postul înseamnă iluminarea minţii şi a sufletului. Postul Mare este numit şi Postul Paştilor, iar în acest fel, vedem că la ambele capete ale acestui post se află lumina: la început lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume, iar, la sfârşit lumina care izvorăşte din mormânt. Între aceste două repere, postul apare ca un drum al nostru prin lumină, pe parcursul căruia viaţa noastră se curăţeşte, se transfigurează şi se umple de strălucire, pentru ca şi noi, asemenea sfinţilor din icoane, să ne putem îmbrăca în lumina Învierii Mântuitorului Iisus Hristos! Să mai subliniem faptul că între sfintele icoane şi idoli nu este nici o asemănare, nici ca funcţie, nici ca effect! În timp ce sfintele icoane reprezintă realităţi obiective, chipurile sau înfătişările unor persoane care există sau au existat în viaţa de aici sau de dincolo, idolii sunt născociri imaginare, ficţiuni ale minţii omenesti, lipsite total de realitatea celor prezentate de chipul lor. De aceea, ,,Prin icoană, ne sfinţim vederea, iar prin cuvânt auzul. Primul dintre simţuri este vederea”! Icoana nu este numai o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participării unei persoane la viaţa dumnezeiască, o mărturie a cunoaşterii concrete, practice, a sfintirii corpului omenesc. Prin icoană, Biserica noastră vede nu una dintre laturile învăţăturii ortodoxe, ci, expresia Ortodoxiei în ansamblul ei, a Ortodoxiei, aşa cum este ea, pentru că nu se poate înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, ca o imagine sacră, constituie una dintre formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor constituie o dogmă a credinţei creştine, care, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787), decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14). De fapt, orice faţă omenească este şi o icoană a Lui Hristos, iar atitudinea rugătoare o descoperă! Omul este, aşadar, o icoană, motiv pentru care diaconul sau preotul cădeşte atât icoanele, cât şi pe credincioşii aflaţi în biserică. Omul poate face ca acest chip sfânt dăruit de Dumnezeu să fie desfigurat de păcat, sau, dimpotrivă, să fie strălucitor până la asemănarea cu El. Chipul Mântuitorului (Icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu doar închipuite! Tocmai pentru aceasta, icoana mai este numită şi ,,teologie în imagine”, iar Sfântul Vasile cel Mare precizează: ,,Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”! În concluzie, să apreciem că cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală, fiindcă icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească! Ele întăresc mult credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei credincioşilor, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei. Desigur, pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor Lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor. Pentru aceasta, icoana este o expresie exterioară a stării de transfigurare a omului, a sfinţirii sale în lumina divină necreată, un fel de strălucire lăuntrică, fiindcă strălucirea de lumină apare în icoană ca aureolă, deci, ca o reprezentare picturală exactă a manifestării reale a luminii spirituale. Fie ea veche sau modernă, icoana nu este doar un obiect de admiraţie estetică sau obiect de studiu, ci, reprezintă o artă vie, de Dumnezeu inspirată, care îl hrăneşte sufleteşte pe om! Privitor la icoana noastră ortodoxă românească, putem spune că Ortodoxia a cultivat şi cultivă un anumit specific naţional pe care îl găsim şi în icoană, de aceea, icoana românească se caracterizează printr-o măsură cumpănită între omenesc şi duhovnicesc în înfăţişarea chipului omenesc, fiind o măsură care ţine seama de formula calcedoniană potrivit căreia, fără schimbare şi fără amestecare, omenescul nu este înghiţit de duhovnicesc, aşa cum vedem în unele vechi fresce bizantine, dar nici invers, ca în arta religioasă a Renaşterii. În icoanele noastre sunt chipuri pline de bunăcuviinţă care acoperă o adâncă trăire duhovnicească învăluită de smerenie, în care Dumnezeu ne arată că Ortodoxia este «aurul curat» care a ieşit din «cuptoarele» cele duhovniceşti ale credinţei!
Profesor Vasile GOGONEA
