Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu luminează în sufletul nostru taina smereniei

215

Pericopa Evanghelică a Duminicii a 33-a după Rusalii, cea care marchează intrarea sufletelor noastre în perioada liturgică a Triodului, ne prilejuiește deslușirea parabolei Vameșului și a Fariseului, o pildă minunată și preaplină de învățătură duhovnicească, prin care Dumnezeu-Cuvântul străluminează în sufletul nostru taina pocăinței prin smerenie.

Astfel, Pilda vameşului şi a fariseului ne spune că Dumnezeu se milostiveşte spre cei ce se întorc la El cu căinţă şi smerenie, cerându-I milă, pentru că smerenia este virtutea care te face asemeni lui Dumnezeu, El Însuşi fiind un exemplu de adâncă smerenie. Mântuitorul încheie pilda aceasta spunând că “mult mai îndreptat s-a întors la casa sa” vameşul decât fariseul, “fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”(Luca 18, 14)!

Una dintre cele mai frumoase pilde din învăţătura Mântuitorului
În această Sfântă Duminică, atât de inspirat intitulată a Vameşului şi a Fariseului, vom vedea că se face intrarea într-o nouă perioadă a anului bisericesc, numită a Triodului, care timp de zece săptămâni, adică, din această zi şi până la Duminica Învierii Domnului, vom avea prilejul să trăim rigorile Postului Mare sau al Păresimilor, pe care îl vom începe în câteva săptămâni. Acest post mai nevoitor și mai aspru decât celelalte pe care le știm, este precedat de patru duminici, în care Biserica a rânduit să se pună accentul pe anumite virtuţi ale firii omului, fără de care toată osteneala pe care o dovedim în lupta spre mântuire capătă conotații nebănuite și demne de luat în seamă. Așadar, în această primă Duminică a Triodului se pune un accent deosebit pe virtutea smereniei, în Duminica următoare pe cea a căinţei şi a întoarcerii la Dumnezeu sau pe rugăciunea de pocăinţă, în cele din urmă, să fie subliniată virtutea milosteniei. Cu aceste virtuţi, având de-a pururi în minte judecata cea dreaptă a Lui Dumnezeu, creştinul parcurge perioada Postului Mare, mergând ca și spre propria sa înviere. Am făcut această mică introducere în context, pentru a deschide calea spre una dintre cele mai frumoase parabole din învăţătura Evanghelică a Mântuitorului: pilda vameşului şi a fariseului. Pe scurt, avem înaintea noastră o întâmplare petrecută la templu, iar fiecare dintre noi putem vedea cum textul liturgic al Duminicii a 33-a după Rusalii vine să facă exegeză, să nască predica pe care avem s-o rostim, pentru că e foarte important să înţelegem această taină a vameşului, atât fiecare dintre noi, cât şi în comunitatea credincioşilor pe care o numim «Casa Lui Dumnezeu» sau Biserică. Așadar, Pericopa Evanghelică (Luca 18,10-14) ne înfăţişează doi oameni care s-au suit la templul din Ierusalim pentru ca să se roage. Ni se mai spune că unul dintre aceștia făcea parte din tagma fariseilor, o categorie socială respectată în lumea iudeilor, consideraţi ca niște oameni profund religioşi, dar şi cetățeni de onoare, apreciați ca buni cunoscători ai Legii. Celalalt însă era un vameş, adică un perceptor de taxe ce lucra pentru stăpânirea romană, considerat trădător de către conaţionalii săi, un păcătos cu care nimeni nu vorbea și nici nu binevoia a-l primi în casă.

“Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har!”.
Cu toate acestea, Iisus Mântuitorul i-a pus faţă în faţă în aceeaşi parabolă pe aceşti doi oameni atât de diferiţi, făcând o paralelă din care noi trebuie să învăţăm atât de multe adevăruri despre credință și despre viața pe care o trăim pe acest pământ. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte pilde spuse de Mântuitorul, de data aceasta, El ne face să pătrundem chiar în sufletele acestor oameni oarecum diferiți ca atitudine și conduită civică. Desigur, în multe privințe, noi credem că numai o biserică smerită, mereu pusă pe a recunoşte menirea de a lucra desăvârşit cu tezaurul de trăire și de simțire al firii omenești, îl deslușește pe omul real în puterea înălțătoare a Duhului Sfânt. E ușor de înțeles că o parohie de farisei și de îngâmfaţi, de cârtitori şi de mincinoşi, care doar mimează credința, se dovedește cea care numai pe Hristos nu Îl vesteşte! Poate, de aceea, Evanghelia primei Duminici a Triodului se face ca o poartă de intrare în Postul Mare, mai ales că taina postirii păstrează în sine taina smeritei cugetări şi a rugăciunii curate, ca fiind pecetea adâncă a faptului că acela care nu cunoaște logica ferm argumentată a înaintării duhovnicești, va crede într-un mod nejustificat că sfințenia are doar urcușuri, fără a cunoaște pe alocuri și acele momente mai puțin dorite ale căderii în iluzii deșarte! În linii mari, putem aprecia că mândria este considerată un păcat greu de dus și greu de acceptat într-o viață cu anumite repere morale, mai ales că din mândrie, o știm prea bine, chiar primii oameni au decăzut din fericirea paradisiacă, din Edenul vieții îndestulate, ajungând la această viață pe care o trăim și azi, mereu supusă păcatului, greșelilor de tot felul, adică, tocmai unui context care ne îndepărtează în primul rând chiar de Dumnezeu, de semenii noștri și mai ales de noi înșine. Mai întotdeauna, măndria deșartă ne induce o percepție deformată asupra unei realități controversate, pentru că ea ne face să nu ne vedem așa cum suntem de fapt, ca entități sociale concrete. Dar, în varii împrejurări, din păcate nu ezităm a-i disprețui pe cei din jurul nostru, să-i judecăm pripit sau chiar să-i ni-i facem dușmani de moarte. Dacă stăm să cugetăm cu atenție, vom constata că smerenia ne ajută să avem curajul și luciditatea de a recunoaște cinstit că suntem și noi niște oameni supuși erorilor, poate chiar expuși greșelilor de tot felul. Prin aceasta vom realiza că nu suntem nici pe departe desăvârșiți, cum ne place să credem adesea, tocmai pentru a întări ideea că “Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har!”.

“Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”
De fapt, Mântuitorul subliniază în chip minunat contrastul evident, antiteza dintre fariseul smerit, poate și sincer, drept și ascet, pe de o parte, iar pe de altă parte avem imaginea vameșului păcătos, vanitos, infatuat și mândru de isprăvile sale, dar în esență nedrept și neînfrânat. Atunci, poate că e bine să căutăm răspunsuri pentru a afla reperele morale în conduita celor doi oameni! Reperul fariseului pare mai ușor de găsit în alfabetul codului moral, mai ales că îl vizează cu deosebire pe vameșul, omul smerit la care se raportează cu atâta emfază, deoarece el însuși o spune tranșant, când mulțumește că nu este “ca acest vameș” păcătos. Dar, cât privește pe vameșul, acesta “departe stând, nu voia nici ochii să și-i ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. De aici, deducem prin cuvintele vameșului, că singurul său reper este numai Dumnezeu, pe care Îl și numește și înaintea Căruia căzuse smerit bătându-și pieptul cu umilință. Prin urmare, așa cum se considera pe sine, în comparație cu ceilalți oameni, fariseul credea, cu adevărat, că dreptatea sa personală era superioară în raport cu ceilalți oameni, mai ales că întregul tablou îl expunea pe el, în toată splendoarea faptelor sale, fără a mai exista un loc și pentru Dumnezeu în acest autoiluzionat și fâțarnic tablou al măririi de sine. Vedem că mult mai lămuritoare în tâlcuirea smereniei vameşului par a fi cuvintele imnografului, cele care ne pun dinainte icoana celor doi: “Văditu-s-a deşartă călătoria dreptăţii, deoarece fariseul a însoţit cu ea trufia, în timp ce vameşul, cu virtutea cea făcătoare de înălţime, a dobândit-o, având împreună-mergătoare smerenia”, pentru a întări convingerea că “întru virtuţi, ca un şezător în căruţă, se părea fariseului că aleargă; iar vameşul pedestru alergând, ca pe lângă o căruţă, bine a întrecut-o, înjugând plângerea cu umilinţa” (Cântarea a 5-a, II şi III). Până la urmă, lecţia de învățătură ne este dată prin tâlcuirea smereniei, deoarece vameşul se înalţă pe aripile vultureşti ale pocăinţei și ale imaginii plăcute Lui Dumnezeu, pe când fariseul, în monologul său autolaudativ, pare cuprins de “putreda uşurime a trufiei”, decăzând în cele mai adânci labirinturi ale iadului. Vameșul ne apare ca fiind omul care se știe pe sine, așa cum este în realitate, care își conștientizează la modul sincer păcatele, patimile lumești! Poate, oarecum surprinzător, chiar la modul abisal și cu profundă consternare, cu mare durere în suflet, el nu catadixește să fie smerit, să fie luminat de taina smereniei, pentru că nu-și minimalizează căderile, păcatele cele multe. De aceea, credem că el nici nu poate fi mințit de nimeni cu o părere “curată” ca omătul și “parfumată” ca florile de mai!

Prin smerenie putem accede spre “înălţimile” spirituale ale Lui Dumnezeu
Credem că aceasta este marea învățătură care se desprinde la modul evident din parabola vameşului şi a fariseului: că numai prin smerenie ne putem îndrepta spre “înălţimile” spirituale ale Lui Dumnezeu! Pentru că aceasta e o înălţare adevărată, prin smerenie, cum Însuşi Domnul ne-a arătat de nenumărate ori prin exemplul vieţii Sale! Da, smerenia este temelia vieţii noastre creştineşti, iar Dumnezeu luminează în sufletul nostru taina smereniei! Chiar dacă ai reuși zidiri de palate, de temple sau de case impunătoare, de-ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, din moment ce nu le vei pune la temelia lucrării tale, ca umbra se va prăbuși zidirea, fiind așezată pe nisipul deșertăciunii și al ipocriziei! Nimic nu este consistent și durabil în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. Și de vom aduna rugăciune la icoane sau milostenie pe stradă, post și ajunare aspră, fără smerenie toate se dovedesc de prisos, iar dacă mândria este considerată izvorul tuturor răutăţilor știute și neștiute, în aceeași măsură smerenia se dovedește începutul tuturor faptelor bune! Ca un semn al mentalului său pozitiv și demn de apreciat este chiar faptul că omul creștin se arată smerit și își vede mai întâi păcatul său ca fiind cel puțin la fel de mare, dacă nu chiar mai mare decât păcatele celor din jurul său! Nu putem trece peste faptul că Apostolul Pavel își descrie propria atitudine prin cuvintele: “Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1, 15). Așadar, Sfântul Pavel a slujit oamenilor cu acest sentiment profund, de a fi un păcătos mai mare decât oricare altul, ca un semn indubitabil de adâncă smerenie. În atitudinea fariseului observăm că este foarte greu de găsit calea adevărului, mult mai la îndemână fiind una total opusă, aceea că nu este la fel de păcătos ca alții, că el este neapărat cel bun. Aceasta este generată de trufie, care îl face să creadă că toți ceilalți sunt mai păcătoși decât el. De fapt, dacă această atitudine este prezentă în inima și mintea credinciosului, este imposibil urcușul spiritual. Din clipa în care încep să nutresc această atitudine arogantă, început să mă port cu un aer de superioritate față de ceilalți, aceste “aere” mă îndepărtează de “suflarea” Duhului Sfânt! Unii apreciază trufia din sufletul necredinciosului, dar omul apăsat de o asemenea povară, niciodată nu poate simți în sufletul său o creștere duhovnicească. Tema acestei pilde a vameșului și a fariseului dezvoltă unul dintre aspectele majore ale pocăinţei: smerenia, mai laes că străduinţa omului duhovnicesc dintotdeauna a fost să unească trei repere esențiale: inima, mintea şi lucrarea bună! Toată viaţa noastră trebuie să luptăm pentru a uni aceste trei calităţi pe care le are omul, trei valenţe care ne inspiră credință și care sunt darurile Lui Dumnezeu Creatorul, de fapt, sunt însușiri care ne definesc pe noi ca oameni. Dacă n am avea minte, n am fi oameni, ci animale, am fi nişte nebuni, dacă n am avea inimă, n am trăi sentimente omenești, am fi doar nişte pietre reci, iar dacă n am avea voinţa şi puterea de a face lucruri folositoare, am fi umbre fără conținut! Prin aceste virtuți ale determinării reperelor vieții, Dumnezeu luminează în sufletul nostru taina smereniei!
Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here