În Duminica a 31-a după Rusalii Ap. 1 Timotei 1, 15-17; Ev. Luca 18, 35-43 (Vindecarea orbului din Ierihon), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi o Pericopă Evanghelică despre minunea săvârşită de către Mântuitorul Iisus Hristos către sfârşitul «urcării Sale la Ierusalim», după ce Domnul a străbătut toată Galileea şi o mare parte din Iudeea timp de doi ani şi jumătate, aducând Vestea Împărăţiei Lui Dumnezeu şi făcând numeroase minuni, pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său, iar în acest fel, aflăm că spre sfârşitul misiunii Sale pământeşti, Fiul Domnului porneşte la drum către Ierusalim, unde va mântui lumea, un drum lung şi anevoios, pe care îl face pe jos împreună cu ucenicii Săi, dar, nu numai cu cei Doisprezece, ci, probabil şi cei Şaptezeci şi doi, ca şi Sfintele Femei, ceea ce constituie un întreg alai pe care îl conduce şi care Îl înconjoară, fiindcă este un drum care înseamnă «urcare» în sens fizic, deoarece Galileea se află mai jos de Ierusalim, care este pe un munte, însemnând şi un «urcuş» duhovnicesc, deoarece Galileea reprezintă lumea căzută, iar Ierusalimul Împărăţia Lui Dumnezeu, deoarece prin moartea Sa, prin Învierea şi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica şi pe noi până la Ceruri, de a dreapta Tatălui, iar de această dată, trece prin Ierihon ca să intre în Ierusalim, ceea ce înseamnă că pe acest drum orbul Bartimeu este aşezat pe marginea drumului şi cerşeşte, deci, un om care nu poate vedea, dar are urechi bune (orbii au un auz foarte fin din fire, compensând lipsa vederii), iar sărmanul fără vedere aude zgomotul unei mulţimi mari, ceea ce îl miră într un sat pierdut din Iudeea şi întrebând, ce se petrece de este zgomot, oamenii îi răspund: «trece Iisus Nazarineanul», pentru că la auzul Numelui Iisus, inima i se deschide şi în acel moment are revelaţia existenţei Lui Dumnezeu şi a vindecării sale din păcatul orbirii, aceasta fiind, în esenţă, semnificaţia Pildei şi dovada incontestabilă că Dumnezeu este vindecătorul orbirii noastre sufleteşti şi trupeşti, deci, minunatul tămăduitor al firii noastre omeneşti.
«Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!»
În această a 31-a Duminică după Rusalii, Sf. Ev. Luca ne descrie minunea vindecării orbului din Ierihon, o pilduitoare tămăduire care ridică problema raportului dintre credinţă şi milostenie şi care este marcată de apelativul cu care orbul din Ierihon se adresează Mântuitorului nostru Hristos pe care Îl numeşte «Fiul lui David», ştiut fiind că Mântuitorul Hristos ia trup din sămânţa lui David prin Fecioara Maria, o sămânţă deosebită, inclusiv prin modul în care operează în ea virtutea milosteniei şi care ne demonstrează modul în care Biserica îşi desfăşoară misiunea ei sfinţitoare în lume. Constatăm că momentul central al acestei vindecări îl reprezintă recunoaşterea de către orb a mesianităţii Domnului Iisus Hristos, căci i se spune de către mulţime că «trece Iisus Nazarineanul», dar, el strigă cât poate de tare şi de insistent: «Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine», ceea ce înseamnă că orbul avea această cunoaştere dumnezeiască, deşi, nu Îl văzuse niciodată pe Iisus Hristos! Mulţimea, deşi Îl vedea şi-L urma, nu-L cunoştea pe Iisus ca Fiu al Lui Dumnezeu, iar, dacă pe Bartimeu credinţa lui în Dumnezeu l-a mântuit, cum a spus Mântuitorul, înseamnă că l-a şi înţelepţit, aşa cum ne spune Psalmistul: «Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi» (Ps. 145, 8). De fapt, întrebarea Mântuitorului “Ce voieşti să-ţi fac?” a fost pusă tocmai pentru ca să arate mulţimii că acest cerşetor orb, nu doreşte de la El bani, ci, are credinţă că poate să-l vindece, fiindcă Îi răspunde ca unui Dumnezeu: «Doamne, să văd!», deoarece, dacă era vorba despre bani, atunci Mântuitorul putea să-l întrebe în mod obişnuit: “Ce voieşti să-ţi dau?”, dar orbul acesta îşi dorea vederea trupească, dovedind că are vedere spirituală. Interesant de observat este şi faptul că se foloseşte de două ori verbul «S-a apropiat» şi «apropiindu-Se», atunci când se face referire la faptul că Domnul Iisus Hristos, ca să arate că prin aceasta, credinţa apropie pe om de Dumnezeu şi că Hristos iese mereu în întâmpinarea celui ce crede. De asemenea, curgerea istorisirii este animată în mod expres prin verbele de mişcare «a trece» şi «a merge», atenuată prin «a se apropia», «a cerşi», «a auzi» şi «a întreba», asociate şi cu «a striga», «a certa», «a porunci» şi «a vedea», oprită brusc prin verbele statice «a şedea» şi «a se opri», iar, prin aceasta se vădeşte din nou, ca şi în alte dăţi, bogăţia oratorică a Sf. Ev. Luca şi inspiraţia Sfântului Duh, pentru că toate aceste verbe nu fac decât să arate cât de viu şi plin de înţelesuri este cuvântul dumnezeiesc, mai ales că frumuseţea harului dumnezeiesc poate acoperi mulţime mare de defecte, ajungându-se până acolo încât frumuseţea să fie considerată direct proporţională cu interesul omului pentru mântuirea sufletului său. Deci, credinţa creştină nu exclude suferinţa, aşa cum nu poate exclude nici boala, chiar dacă eliberarea omului de influenţa celui rău, ca şi vindecarea omului de suferinţe trupeşti sunt aproape întotdeauna o minune, fiind, de fapt, un dar de la Dumnezeu. Desigur, pentru a avea valoare duhovnicească, orice milostenie trebuie făcută cu Binecuvântare în numele Lui Dumnezeu, situându-se cu prudenţă pe traiectoria duhovnicească ascendentă a proniei dumnezeieşti. Este greu ca, după ce un om ia seama numai la cele pământeşti şi trupeşti, nesocotindu-L în calculele sale pe Dumnezeu, să înţeleagă că pe lumea aceasta nimic nu este întâmplător, ci proniator! Oare, unui asemenea om care are pretenţia de a fi milostiv cu propriii semeni, nu i s-ar cuveni recomandarea duhovnicească de a fi şi mai milostiv cu un Dumnezeu în capul căruia răstoarnă de obicei toate nemulţumirile şi frustările proprii, ferindu-se cu prudenţă, în primul rând, de a mai păcătui? Există numeroase mijloace de a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu: citirea Sfintelor Scripturi, minunile Lui Dumnezeu, privirea cu înţelegere a zidirilor Lui Dumnezeu şi predica prin pilda vieţii. Dar, dintre toate aceste mijloace, poate cea mai eficientă este mila creştină exercitată în momentele în care este cea mai mare nevoie de ea, iar atunci când observăm că nemila semenilor învârtoşează sufletul celui aflat în nevoie şi-l împiedică să se apropie de Dumnezeu, e bine să reflectăm şi să înţelegem cum se cuvine că numai Dumnezeu este vindecătorul orbirii noastre sufleteşti şi trupeşti, deci, minunatul tămăduitor al firii noastre omeneşti.
Mântuitorul l-a întrebat: “Ce voieşti să-ţi fac?” şi i-a răspuns Dumnezeu: «Doamne, să văd!»
În consecinţă, vindecarea orbului din Ierihon relevă faptul că vederea poate avea două înţelesuri diferite, fiind vorba, mai întâi, despre vederea efectivă a realităţii imediate, care cade sub incidenţa simţului văzului, iar în al doilea rând, despre vederea duhovnicească prin credinţă, ceea ce ne ajută să concluzionăm că prin vindecarea sa fizică, orbul din Ierihon este chemat să-şi îmbogăţească duhovniceşte creşterea fizică şi intelectuală prin desfăşurarea unor acţiuni de binefacere conciliabile cu Evanghelia Mântuitorului Hristos, luând aminte cu grijă însă şi la cuvântul Sfântului GRIGORIE al Nissei care ne atrage atenţia astfel: «Căci nimeni să nu vadă această virtute (mila – n.n.) arătându-se numai în cele materiale. Pentru că, în acest caz, ea nu ar fi decât o faptă a celor ce au vreo putere să facă binele», iar, într-o tipăritură pe care Sfântul Antim Ivireanul a dedicat-o marelui voievod martir, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţării Româneşti (1688-1714), intitulată Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon Înţeleptul, ne spune: «Dreapta-credinţă este dovedită în special prin milostenia către cei săraci. Să fii sigur că este pierdută acea zi în care nu ai făcut bine cuiva şi, în aceeaşi zi, nici tu nu vei fi ajutat de Dumnezeu. Dobândeşte, aşadar, obiceiul să faci milostenie, ca şi tu să dobândeşti mila lui Dumnezeu», pentru a înţelege deplin că prezenţa în noi a virtuţii milei creştine, arată că harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează în noi, dincolo de percepţia noastră, deoarece facerea de bine arată că Duhul Sfânt naşte în noi înclinaţia reflexă de a face bine altora, mai ales celor aflaţi în nevoi.
Mila şi Iubirea Lui Dumnezeu sunt fără putinţa de a le înţelege îndeajuns, pentru că alta e iubirea Lui Dumnezeu, iubirea care iradiază din El, din Hristos, şi care e lumina. Ea aude, vorbeşte, şi aceea este iubirea adevărată, care aude strigătul cuiva, care vede suferinţa cuiva şi e legată de tine, dacă iubeşti sau nu, dacă lumina ta aude, dacă iubirea ta vede, dacă iubirea ta simte.
Dar, acolo era Iubirea întrupată, care pătrundea până la orb, şi orbul răspundea la iubire cu credinţa. Aşadar, cugetă la iubirea ta smerită de care uneori te îndoieşti, dacă eşti vrednic cu adevărat. Doamne, de câte ori nu am înşelat noi dragostea Ta! Doamne, Te iubesc eu pe Tine cu adevărat, când inima mea este atât de împărţită, când cea mai mare parte a timpului meu o risipesc în lumea aceasta, în lumea de patimi şi stricăciuni? Simt, câtă putere adună sufletul meu ca să Te contemple, să gândească la Tine! Orbul, sărmanul, era în suferinţă şi de aceea, noi spunem că el vedea la Cine să strige, deci, era într-un moment de deznădejde al existenţei lui, dar era atent şi la lumina pe care o purta în adânc, căci toţi suntem lumină, şi trebuie să nu uităm acest lucru, iar pe Bartimeu, Iubirea Lui Iisus l-a chemat, deoarece El este Lumina şi cine vrea să se împărtăşească din El şi numai din El, căci El este Izvorul, să realizeze întotdeauna că numai Dumnezeu este vindecătorul orbirii noastre sufleteşti şi trupeşti, deci, minunatul tămăduitor al firii noastre omeneşti.
Profesor, Vasile GOGONEA
