În Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu); Ap. 1 Timotei 4, 9-15; Ev. Luca 19, 1-10, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi o Pericopă Evanghelică despre momentul important în care Mântuitorul intră în Ierihon şi îndată este întâmpinat de mulţimile care doreau să-L vadă, să-L asculte, să-L roage să le vindece bolnavii, iar vameşul Zaheu se amestecă în această mulţime, cu dorinţa de a-L vedea pe Hristos, dar nu reuşeşte, fiindcă era prea mic de statură, însă dorinţa de a-L vedea pe Domnul era atât de sinceră şi de puternică, încât a recurs la o soluţie oarecum ingenioasă de a se urca într-un sicomor, un arbore exotic, foarte înalt, cu o coroană bogată, cu frunze strălucitoare, cu fructe comestibile, asemănătoare cu smochinele, aflat pe drumul pe care urma să treacă Iisus, mai ales că e greu de spus, ce l-a determinat pe Zaheu, «mai-marele vameşilor» şi un om bogat (cf. Luca 19, 2), să dorească atât de mult să-L vadă pe Hristos, motivul fiind, poate, o simplă curiozitate specifică firii omeneşti, de a-L vedea pe Acel Iisus despre care vorbeau concetăţenii săi că propovăduieşte iubirea faţă de oameni, că Se apropie cu dragoste de cei umiliţi şi săraci, că vindecă bolnavii pe care i-a întâlnit sau pe cei care erau aduşi la El de alţii sau poate motivul care priveşte dorinţa sinceră şi dezinteresată de a-L cunoaşte, de a se convinge el însuşi că Iisus este Mesia Cel prezis de prooroci, Acela Care aduce în lume o învăţătură nouă, Cuvântul păcii şi al iubirii universale.
«Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău!»
Mâine, sâmbătă, 2 februarie 2019, prăznuim «Întâmpinarea Domnului», o mare Sărbătoare creştinească în care putem desluşi momentul când Mirele Ceresc vine la fiecare suflet omenesc pentru a cerceta făclia credinţei, dar, şi pentru a vedea, cine se pregăteşte de a-I ieşi în întâmpinare şi cine se depărtează de El, fiindcă Evanghelia care ne-a vestit acum împlinirea Legii asupra Lui Hristos Domnul, Cel Care a fost adus în Ierusalim, îi arată pe cei ce-L întâmpinau pe El, Cel pus înaintea Domnului, într-un Templu care a fost numit loc al sălăşluirii Slavei Domnului, unde Îl întâmpină un om cu numele Simeon, temător de Dumnezeu şi drept, care, lăsând deoparte toate celelalte aşteptări, după multă vreme aştepta mângâierea lui Israil, dar, Îl mai întâmpină şi Ana Proorociţa, fiica lui Fanuil, văduvă în vârstă de 84 de ani, care nu se depărta de Templu, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea (v. Lc. 2, 25-36). Aşadar, la Templu, Fecioara Maria şi dreptul Iosif au fost întâmpinaţi de un om, sătul de zile, cu numele Simeon, ajuns acolo din îndemnul Duhului Sfânt, mai ales că despre el, Sfântul Evanghelist Luca spune că era un om sfânt, cu frică de Dumnezeu, care aştepta mângâierea lui Israel, fiindcă Duhul Sfânt era asupra lui. Deci, având pe Duhul Sfânt, putea să aibă revelaţii, iar lui i se făgăduise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristos Domnul, iar în acel moment, aşteptarea lui trebuia să i se împlinească, mai ales că ajunsese la vârsta de 380 ani şi nu mai murea. Tradiţia consemnează faptul că Simeon a tradus Cartea Profetului şi se spune că ar fi înlocuit cuvântul «fecioara» din Isaia 7, 14: «Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu» cu cel de «tânără», pentru că Fecioara, în logica lui omenească, nu putea să nască prunc, însă, neînlocuirea cuvântului «fecioară» cu cel de «tânără» l-a uimit foarte mult, deoarece, de fiecare dată în textul corectat de el apărea forma iniţială de «fecioară», iar, spre a fi pe deplin încredinţat de acest adevăr Dumnezeiesc, Duhul Sfânt l-a înştiinţat, printr-un înger, că nu va muri până nu va vedea pe cea care va naşte astfel. Deci, în ideea acestei aşteptări, Simeon s-a dedicat unei vieţi de post, de rugăciune şi meditaţie şi aşa se face că la patruzeci de zile de la Naşterea Domnului, aflându-se la Templu, din îndemnul Duhului Sfânt, atunci când Sfânta Fecioara Maria şi Dreptul losif L-au adus pe Pruncul Iisus ca să împlinească pentru El cele prescrise după obiceiul Legii, Dreptului Simeon i s-a descoperit de la Dumnezeu Tatăl, Fecioara din textul îndoielilor lui împreună cu Pruncul Iisus. Şi atunci, L-a luat în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumina spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel» (Luca 2, 29-32). Aceasta este prima mărturie făcută de un pământean asupra naturii Dumnezeieşti a Mântuitorului Hristos, iar prin rugăciunea sa, el cerea slobozire, fiindcă înţelesese, în sfârşit, ceea ce nu crezuse atunci când lucra la traducerea textului şi, ca urmare, în acel moment L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul promis, pe de o parte, iar pe de alta, a cunoscut-o pe Fecioara Maria, Maica Domnului. De fapt, Sf. Ev. Luca spune că Fecioara Maria şi dreptul Iosif s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret, iar «Pruncul creştea şi Se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune şi Harul Lui Dumnezeu era asupra Lui» (Luca 2, 39-40), în acest fel, versetul se referă la firea omenească a Pruncului, deoarece, pe măsura vârstei trupului, firea cea Dumnezeiască descoperea înţelepciunea din ea şi adevărul confirmat că Dumnezeu este Mirele Ceresc bogat în Sfinţenie.
“Zahee, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân“
Aşadar, Evanghelia Duminicii a 32-a după Rusalii aduce înaintea ochilor minţii noastre pe vameşul Zaheu, mai marele vameşilor din Ierihon, considerat de către concetăţenii săi unul dintre cei mai mari păcătoşi, cel care, auzind că Iisus trece prin cetate, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că era mic de statură, dar, Mântuitorul l-a văzut şi i-a zis: “Zahee, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi, în casa ta trebuie să rămân“, după care au intrat împreună în casă, spre surprinderea, dar şi spre dezamăgirea celorlalţi, care ar fi dorit, cu siguranţă, să-L aibă ei oaspete de cinste în casa lor, pentru că Domnul a preferat să ia masa cu Zaheu şi, dacă în casă împreună cu Iisus a intrat un păcătos dispreţuit, înăuntru a luat naştere modelul Zaheu, pe care Sfânta Evanghelie ni-l oferă tuturor drept pildă! Constatăm că Iisus, înfruntând mentalitatea iudeilor şi neluând în seamă vociferările celor de afară, care-l considerau pe Zaheu un mare păcătos, l-a ales tocmai pe el de gazdă. Surprinde faptul că Domnul nu-i spune şi, mai ales, nu-i reproşează nimic lui Zaheu, dovedind cinstea pe care i-a făcut-o intrând în casa lui şi ni se pare teribilă această înţelepciune dumnezeiască! În timp ce Zaheu se schimbă cu un curaj care ne uimeşte, pentru că nu varsă lacrimi de lamentare plângăcioasă şi de dezmierdare, ci, devine concret şi trece direct la fapte: «Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit», minunatul răspuns al Mântuitorului s-a făcut auzit deodată: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“ sună ca o binecuvântare, deoarece, ca un bun pedagog şi un bun psiholog cum era, Iisus a ştiut că în felul acesta va ajunge la rezultate pozitive prin bunătate, nu prin asprime, iar Zaheu nu era încă ajuns pe culmea răului, până acolo unde pot ajunge viciul şi pervertirea sufletească, atunci când împietresc inima!
«Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut» (Luca 19, 1 10)
E un lucru cert că întotdeauna, Dumnezeu ne vede în tot ceea ce facem, iar, noi nici nu ne dăm seama, Îl căutăm cu trudă, iar El ne-a şi aflat, pentru că, doar să ne îndreptăm spre El ochii minţii, dorind din toată inima să-L vedem, şi El ni se va şi arăta şi ne va chema pe nume, îndemnându-ne să coborâm din înălţimea primejdioasă a cugetării după simţuri, în inimă, în casa noastră cea adevărată, prin rugăciune. Numai atunci, ne va spune Domnul, fiecăruia că va rămâne în casa noastră, iar când mintea omului coboară în inima sa şi tinde, scăldată în lacrimi, spre Dumnezeul cel viu, inima se face loc de întâlnire între Dumnezeu şi om, acesta fiind înţelesul adânc, duhovnicesc, al celor întâmplate cu Zaheu. În concluzie, faptul că Zaheu, un om bogat, un om care trăia din lacrimile săracilor, luându-le impozite şi taxe peste puterea lor, un om care trăia din nedreptate, văzut ca unul dintre cei mai răi oameni ai societăţii, ajunge să-l primească pe Dumnezeu în casa şi-n sufletul său, acest lucru poate ne surprinde, pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu îi cheamă la El şi-i mântuieşte, chiar şi pe cei bogaţi, care cu greu vor intra în Împărăţia Cerurilor, iar, avându-l pe Hristos în casă, Zaheu nu mai aşteaptă deloc şi dă păcatul afară, mărturiseşte că a greşit, recunoaşte că a nedreptăţit şi dă tuturor, chiar mai mult decât le luase. Aşadar, cât este de înălţător Harul Lui Dumnezeu, mai dulce decât toate plăcerile lumii şi cât este de bine să nu judeci pe nimeni şi să-i iubeşti pe toţi, ca să-L primeşti pe Hristos în suflet! Părerea de rău a lui Zaheu pentru păcatele sale poate simboliza Sfânta Spovedanie, iar primirea în casă a Lui Hristos poate simboliza Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Lui Dumnezeu, de aceea, prin această Pericopă Evanghelică, avem ocazia să fim ca Zaheu şi avem ocazia să primim în dar, de pe acum, Împărăţia Cerurilor. Constatăm că de data aceasta, Zaheu Îl avea pe Dumnezeu, nu mai avea nevoie de nimic, primise mult mai mult decât se aştepta, gusta poate prima oară în viaţa lui Harul Lui Dumnezeu, adevărata bogăţie, trăia veşnicia împreună cu Hristos, iar înlăuntrul sufletului său desluşea faptul că Dumnezeu este Mirele Ceresc bogat în Sfinţenie, Care vine la fiecare suflet omenesc pentru a cerceta făclia credinţei!
Profesor, Vasile GOGONEA
