Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este leacul vindecării de lepra sufletului nostru

434

În Duminica a 29-a după Rusalii, printr-o meditație profundă și pilduitoare, cu toții vom desluși Pericopa Evanghelică a celor zece leproși care au cerut milostivire vindecătoare de la Mântuitorul Iisus Hristos, dar cu excepția unuia singur, a samarineanului, considerat de alt neam, care s-a întors la Dumnezeu pentru a-I mulțumi, ceilalți nouă au manifestat nerecunoștința și chiar nesimțirea nepăsării față de binele ce li s-a făcut, fără să realizeze faptul că numai credința este «licoarea» mântuitoare și leacul miraculos al vindecării de lepra sufletului nostru!

«Au ridicat glasul şi au zis: “Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi”!»
Dumnezeiasca Evanghelie ne înfățișează momentul crucial, deoarece vedem nedumeriți cum cei nouă leproși, după ce s-au văzut vindecați, nu mai vin să Îi mulțumească lui Dumnezeu, Celui Căruia îi ceruseră mila cu insistență, pe când al zecelea, samarineanul, nu poate să conceapă noua viață fără mulțumire, adică, fără o schimbare de profunzime lăuntrică, fără pocăință și fără a ceea ce înseamnă recunoașterea puterii Lui Dumnezeu în viața lui. E un tablou cumplit să vezi chiar şi numai un singur om într-o asemenea suferință, dar zece! Să vezi că omul suferind este doar un trup acoperit din cap până în picioare cu pete albe și plăgi care ard ca focul, o masă de carne care putrezeşte legată de un trup viu, un trup în care e mai multă duhoare decât sânge, deci, un leș care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară, pentru că așa este un lepros. După cum se știe, Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni, fiind alungaţi din cetăţi și din sate, ducându-și o viaţă mai prejos de a fiarelor, deoarece pretutindeni erau izgoniţi, dispreţuiţi, uitaţi, fiind considerați ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea. Deci, să cugetăm, așadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire Lui Dumnezeu! Am putea spune că din iubire, pentru că mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu, nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea prin recunoștința lor prin iubire și slavă pentru Dumnezeu! Evident, recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă Lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare acestea toate, pentru că a-I mulţumi Lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici Fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie. Poate că Bunul Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre, dar Domnul, care spune: “Știe Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8), îi îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea! Dumnezeu are trebuinţă de rugăciunile noastre și de aceea, ni le cere! El nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere, iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune evlavioasă de mulţumire!

“Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I”
Pericopa aceasta ilustrează foarte bine, credem noi, mesajul Evangheliei cu cei zece leproşi, având ca temă principală recunoştinţa, o «rara avis», am spune, poate chiar o “floare rară“, cum se zice în popor, pentru că multe lucrări teologice sau laice abordează tema recunoştinţei. În aceste rânduri, ne propunem să analizăm minunea săvârşită de Mântuitorul, inclusiv raportul binefacere-recunoştinţă, într-un plan mai larg, propriu-zis, în contextul operei de mântuire a neamului omenesc. Pentru început, amintim, totuşi, că vindecarea leproşilor a fost un gest concret al milei Mântuitorului, făcut pentru aceşti zece nefericiţi, purtători ai unei boli incurabile, care măcina trupul până la suprimarea vieţii. Trebuie să observăm că Iisus Hristos şi-a manifestat compasiunea spontan și n-a mai întrebat, ca în alte situaţii: «Credeţi că pot să fac aceasta?», ci, i-a trimis direct să fie văzuţi de preoţi, pentru a li se certifica vindecarea. Se ştie că lepra era o boală neiertătoare şi contagioasă, pricină pentru care bieţii suferinzi erau obligaţi să trăiască izolaţi, în afara comunităţilor, iar când se deplasau, cineva trebuia să strige de departe: «necurat, necurat!», spre a fi ocoliţi de semeni. Toată drama acestor bolnavi este descrisă amănunţit în paginile Bibliei (Levitic, 13-14), descriere pe care o putem desluși cu luarea-aminte cuvenită, spre a înţelege mai bine durerea lor, pe de o parte, iar pe de alta, de ce Mântuitorul le spune celor zece: «duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor»! Să amintim că nici lumea iudaică nu strălucea în conduită morală, cu toate că era privilegiată de credinţa în Dumnezeul Cel Unic şi de normele scripturistice consemnate de autorii sacri, majoritatea profeţi, mai ales că «lepra» păcatelor sufletului transpare chiar din paginile vetero-testamentare în care citim că profeţii se luptau adesea cu abaterile de tot felul. De fapt, însăşi Legea Veche avea nevoie de anumite corecţii, ca de pildă, în legătură cu legea talionului, «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte», dar și cu legea cea legată de camătă («celui de alt neam să-i dai cu camătă, iar fratelui tău să nu-i ceri camătă!», întrucât legea iubirii, se ştie, nu-i privea şi pe străini sau pe vrăjmaşi. De altfel, întreaga omenire se găsea, astfel, contaminată de boala păcatului ca de un fel de lepră, cu neputinţă de vindecat doar prin puterea omului. De aceea, S-a întrupat Mântuitorul şi a săvârşit lucrarea de vindecare sau de mântuire a sufletului nostru, și 10_leprosi3[1]nu întâmplător, credem noi, apare diferenţierea proporţională a celor zece, nouă iudei şi un samarinean, pentru a ni se arăta şi prin acest exemplu, că Dumnezeu a chemat la mântuire, cu insistenţă, întâi pe iudei, ca popor ales, apoi celelalte neamuri! De aici, mai departe, faptele se tâlcuiesc de la sine, aşa cum s-a dovedit în nenumărate rânduri, deoarece iudeii s-au arătat nerecunoscători, iar «samarineanul», ca exponent al neamurilor, fericit că a fost vindecat (mântuit), a manifestat bună-credinţă, smerenie şi recunoştinţă. Deci, samarineanul a dobândit, astfel, odată cu însănătoşirea trupului, şi pe cea a sufletului, născându-se pentru o viaţă nouă și plină de har, în timp ce leproșii cei nouă s-au mulţumit doar cu însănătoşirea trupească, altfel spus, cu avantajele materiale!

«Iisus a zis: “Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt”»?
În ultimă instanță, să înțelegem că Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus leacul împotriva leprei păcatului, dându-ne posibilitatea să ne vindecăm sufletele, vindecare infinit mai importantă decât cea a trupurilor. Respectând, însă, libertatea de alegere a oamenilor, Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să practice virtuţile. De aceea, întâlnim şi azi multe dintre păcatele cunoscute înainte de Întruparea Lui, unele chiar sub forme noi, mai perfide şi mai periculoase decât am crede noi! De altfel, cei nouă leproși nerecunoscători şi interesaţi doar de cele materiale, pot fi întâlniţi la tot pasul, atât printre confrații lor, cât şi în rândurile altor neamuri cărora le-au insuflat modelul acesta păcătos! Prin exemplul său minunat, samarineanul recunoscător a insuflat, la rândul său, virtuţile cele mai alese pe care le poartă bunii creştini din toate timpurile şi din toate locurile de pe pământ! Păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu este foarte mare, dar e şi atât de obişnuit în lumea noastră creştină, că aproape nici unul nu suntem în stare să recunoaştem şi să-I mulţumim Domnului, după cum se cuvine, pentru toate bunătăţile, frumuseţile, darurile pe care ni le-a dat. Dumnezeu nu cere de la noi decât o modestă răsplătire, să-L recunoaştem ca Stăpân, ca Vistier al bunătăţilor, să-L socotim izvor al darurilor ce le primim, să vedem că de la El ne vin toate, de la Părintele Luminilor, de sus, şi să-I aducem laudă, cinste şi închinăciune, cu mulţumiri smerite. Totodată, e bine să nu zicem şi noi ca păgânii, ca necredincioşii, că nu ne pică nimic din cer, ci mai bine să deschidem ochii sufletului şi să vedem prin lumina adevărului, că de sus ne pică ploaie la vreme potrivită, căldura, vânturile şi zăpezile de iarnă, iar dacă n-ar picura ploaie, s-ar face ceva? Dacă pică prea multă ploaie se mai face ceva? Dacă nu dă Dumnezeu căldură la timp, ploi, zăpezi şi vânturi potrivite, toate mecanismele sofisticate şi îngrăşămintele chimice pe care le-a inventat omul ar fi de prisos și am vedea că nu s-ar face nimic. Aşa că de sus ne pică pâinica şi toate bunătăţile, de la Dumnezeu Cel de sus! De aceea, să recunoaştem şi să venim la El de pe drumurile rătăcirii și ale iluziilor deșarte, să-I mulţumim Lui pentru toate. Dar, oare, de unde ne vine boala aceasta a nerecunoştinţei? De la lepra păcatului mândriei, fiindcă acei care nu recunosc pe Dumnezeu ca autor a tot binele şi ca Stăpân al cerului şi al pământului, care dirijează toate şi de la care ne vin toate, aceştia suferă de lepra mândriei și a trufiei, asemeni fariseului de aceea n-au recunoştinţă faţă de Tatăl Ceresc.

«Şi i-a zis: “Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mântuit”»
În faţa atâtor binefaceri mici şi mari, să nu ne arătăm nerecunoscători asemeni celor nouă leproşi, deoarece nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de multe ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor și ne oferă «lecții de viață»! Deci, întâi, să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut Dumnezeu, apoi să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru, iar după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat, pentru ca apoi, să ne supunem Voii Lui. Mai presus de toate, să-I rămânem credincioşi Domnului, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi, pentru a fi recunoscători Lui Dumnezeu, dar tot recunoscători şi oamenilor care ne-au făcut bine. Copiii să fie recunoscători faţă de părinţi, să le arate toată afecţiunea şi îngrijirea la bătrâneţile lor, să fie recunoscători elevii faţă de învăţătorii şi profesorii care i-au învăţat carte, să fie recunoscători credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii, care ostenesc la zidirea sufletelor, să fim toți recunoscători oricărui binefăcător! Pilda se încheie prin cuvântul spus de Domnul Hristos samarineanului mulţumitor: «Şi i-a zis: “Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mântuit”»!. Vedem, deci, cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului, cum Se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit, deoarece mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii. Dacă ne vom asuma acest adevăr, că Dumnezeu este leacul vindecării de lepra sufletului nostru, credem că e bine să se apropie, în sfârşit, și să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a Lui Dumnezeu în toate cele care au fost, care sunt sau care vor fi! Oamenii să se apropie trupește și sufletește ca să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătură a bunătății și a vredniciei Sale, ci, dimpotrivă, ne destăinuie Mila Sa, pentru ca să vedem, cât de mare este smerenia și blândețea Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here