Lumea gorjenească – Două povestiri scurte…

821

Satul doborât din cer
Un sat în câmpie. Cât vezi cu ochii, din toate părțile simți că te sufoci de cuprinsul ei. Șoseaua se prelinge încet, furișându-se pe sub umbra firavă pe care câțiva corcoduși o lasă pe asfaltul lucios. Doi cai bătrâni abia trag după ei un docar negru. Sub roțile lui rămân dâre adânci și ude. În față, trei popi, o cruce și un coș de nuiele. La urmă, după copiii lui nea Haralambie, vin agale și nurorile lui, vreo cinci babe și un muzicant. Din când în când aerul e spintecat de țipătul ascuțit prelins dintr-o pâlnie galbenă de alamă, atârnată la gâtul unui omuleț uscat care molfăie pe lângă muștiuc cele câteva cuvinte cu care încearcă să-mi explice totul.
„Am împârțât famfara pe din două: io am venit la nea Haralambie, iar pe Șcipio al Tavii lu Cașită l-am trimes să facă față la ai lu Împăratu. Tata a fost contingent cu nea Haralambie, mă știu cu Marin – fii-su de-al doilea – din școala primară, ș-apoi nu puteam să nu vin io, pentru că știu c-ai lu Rotaru nu se uită la bani. Ăștia și la interjecții aruncă pe jos cu de-ai de cinci sute. Nu mai prididesc ai lu Medelin cu adunatu și iar să laudă Tase Sereleu c-o să vândă toate napolitanele cu miez de cacao de i le-aduce noru-sa din Turcia”.
În docar, între flori, cu pălăria de-a dreapta, cu mâinile legate pe piept, cu picioarele împreunate-ntr-un ochete de sfoară și cu bărbia strânsă și ea cu o bentiță albă de tifon (semn că nu-i bine să ne mai spună nimic), se hodine, parcă pentru toți, nea Haralambie. În urma mea, pe trotuarul pavat cu dude, o aud pe o babă subțire și mică: „Las c-a trăit destul și nici că mai prea avea îndemn. Copiii și-au ridicat toți cășile ălea mari, de muncit nu mai făcea față și nu-i mai plăcea nici rechiu. Trăia degeaba. Bine că l-a luat vara. Că la toamnă cine știe ce-o mai fi. Aștia or să trebuiască să aibă numai de grija cânelui. Măcar să-i dea drumu din lanț. La casă m-oi mai uita io, da-s și io strânsă din toate părțile cu viața. Nu mai pridid că nici io nu mai prea am timp…”
În față, pe deasupra teilor dărâmați de flori, se văd turlele bisericii și clopotnița. Din ea, de sus de tot, dangătul de bronz cade pe-o dungă peste satul prăbușit de căldură. Cei doi cai opresc fără comandă în dreptul porților de fier, popii se-ndeamnă cu politețuri care să și-o ia înainte, babele cad dărâmate pe băncile din fața cimitirului și nea Haralambie pare-a vrea să strige la careva să-l dea și pe el jos din docar. Copiii se-nghesuie și ei după umbră și fac gălăgie ca la școală. Soarele-i sus și parcă-i hotărât să ne termine pe toți. Aerul abia mai stă atârnat deasupra noastră. În biserică, nea Haralambie-și face loc printre lumânări și-i așteaptă pe popi să-nceapă slujba de trebuință. Groapa-i gata și finu Gore moșmondește la niște rugi ca și cum ar vrea să lățească pârtia. Popii dau semne că-i de-ajuns cu cântatul, nurorile încep toate, ca la un semn, să bocească, Iorgu lu Mutu, Pătru Ioanii lu Ciofu, Costică Scurtu și Ion ăl Mic al lu Grosu îl iau în spinare pe nea Haralambie și-l duc cât pot ei de încet, pe pârtia lățită de finu Gore, până în dreptul gropii.
Lângă mine, umbra subțire și mică dă să-și vorbească printre sughițuri: „Haralambie, Haralambie, te dusăși iar la a ta, că pe mine mă lași iar cu toate pe cap și să nu m-aștepți că io nu mai pridid cu viața, să văd ce-o mai fi că nu plouă deloc și anu ăsta nu se fac de nici unele…” Se-apropie de mine și mă întreabă cât poate ea de încet: „Ce s-aude pe la oraș, se-ndreaptă timpurile?” Dau din cap ca și cum aș vrea s-o asigur că va fi bine și o aud iar, mai încet și mai de departe: „Auzi, Haralambie, că nu se știe cât mai durează, vezi-ți de-ale tăle și să nu m-aștepți, că pe la noi nu se știe, nu e nimic sigur…”
Cimitirul parcă ne-nghițise pe toți. Soarele coborâse cam la un stat de om. Lângă câmpia goală satul părea doborât de căldură. Se făcuse una cu cerul. Îmi rămăsese înfipt în minte bocetul tot mai pierit al bătrânei: „Vezi-ți de-ale tăle că pe la noi nu se știe, nu e nimic sigur…”

Pătru lu Ghițalanii
Am intrat în sat noaptea târziu. Dinspre Voitești urma să se crape de ziuă. Gutuii vicelui păreau sufocați de căldură. Biserica spartă e exact ca în acuarela pe care o am de la dom’ Pănoiu, stejarul de la Pungani păzește singur mahalaua de câțiva ani buni (după ce s-a prăpădit ambasadorul nu s-au mai întors nici berzele), la Dobrani latră în lanț câinele, iar pe terasa Gomoilor beau bere caldă câțiva adormiți. E o liniște încordată. În cimitir, doar o mână de greieri își mai face datoria. La crucea lui moș Pătru lu Ghițalanii încă mai ard lumânările.
Eram copil, moș Pătru era în putere și ajunsese brigadier la cultura mare. Asta și pentru că intrase și cu boii și cu caru’. Îi luaseră pământul, apoi plugul, grapă și prășitoarea. Totul. Era o noapte ca asta, stam cu moș Pătru de pază în foișorul din Țărățăl în anul în care încă nu apucaseră să ia și viile. Tot așa ca acum încerca să se crape de ziuă. Dar dinspre Vârjeni! „Nepoate, la noi la pimniță în Țărățăl, dimineața i-adună la muncă după trenu de București. Oprește trenu în gară la Copăcioasa, deșartă cheferiștii vreo trei saci pe care scrie cu creionu-al chimic „pentru Voitești”, trenul pleacă după ce fluieră scurt tot de trei ori și, deodată, începe să se crape de ziuă. Îi verificat ce-ți spun pentru că toată viața m-am sculat după ce pleca trenu din gară de la Copăcioasa. Și imediat se crăpa de ziuă”. Moș Pătru își răsucea încet între degete o țigară din musteți de porumb. Greierii se auzeau numai în vie la nea Ion Fleci, de parcă i-ar fi venit și lui rândul să contribuie cu ceva. Luna stătea atârnată în scorușul Arzocenilor.
„Or ț-am spus că pe Ion al lu Fleci l-am adus în spinare după ce ne-am liberat din război? Luaserăm bătaie la Cotu Donului, nu mai aveam ce face și câți am mai rămas, am plecat acasă. Ăsta al lu Fleci avea ceva la un picior și-am plecat amândoi. Pe jos. Tot câmpu Rusiei era numai o zăpadă. Ni se albiseră ochii de-atâta întindere. Ce mai, l-am adus mai mult în spinare și tot drumu am vorbit numa io. Printre picături pe el l-a mai luat și somnu. Îl simțeam că doarme c-o pomenea în vis pe Ioana lu Floroiu. A fost bună că i-a făcut trei copii. El avea brață de muncă. Păcat c-au venit aștia cu colectivu și-au plecat și-ai lui toți la Sadu. Acu e și el singur. Când am ajuns noi acasă, araseră cam toți. Ăștia se învățaseră cu căldura și noi încă aveam bocancii înghețați. Ne luase dracu pe front, ieram slabi și ușori și cu Ion al lu Fleci în spinare nu mi-a fost prea bine în iarna aia. Bine, că nici lui nu i-a fost ușor. Una, că pe iel îl durea al dracului un picior, și-al doilea, a cărat în spinare, prin toată Rusia, o ciopată dintr-o bombă. Din fieru ăla ne-a făcut Gheorghe Țiganu la amândoi câte-un fier de plug. Și-acum pe-al meu mi l-au luat ăștia. Al lu Fleci nu l-a dat. L-a-ngropat din deal de casă-n pământ. Cică oțălu ăla nu ruginește orice-ar fi. Până târziu, încoa, i se cunoștea semnul din susu curului. Îl bătuse fieru. Și-atâta drum…”
Moș Pătru terminase țigarea demult. Se uita la mine și nu era sigur dacă nu cumva mă luase somnul. Nu dormeam. Tocmai învățasem la geografie despre URSS și nu reușeam să-mi închipui cum putuse moș Pătru să-l ducă în spinare pe nea Ion al lu Fleci atâta drum.
Știam pe dinafară toate capitalele republicilor sovietice. Domnul profesor Flitan ne făcuse pe toți, cei dintr-a șasea, să le știm pe dinafară.
– „Moș Pătru, ați trecut și prin capitale?”
– „Ce capitale? Le răseserăm pe toate la dus. La întoarcere n-am mai avut de unde bea nici apă. Acu, c-au trecut atâția ani, parcă nici io n-aș crede că l-am adus tot drumu-n spinare… He, he, he… Da ce, puteam să-l las pe-acolo? Că bomba era în săculeț la el. Din ce-am mai fi făcut plugurile? Ce le-am mai fi dat noi ăstora?”
Mă luase somnul. Auzeam greierii din via lui nea Ion al lui Fleci. Așteptam să aud trenul în gară la Copăcioasa ca să se crape de ziuă. Moș Pătru nu mai este. Nici viile nu mai sunt. Nici nu se mai crapă de ziuă după cum se-aude trenul în gară la Copăcioasa. S-au schimbat toate. Cred că în noaptea aia, demult, i-am promis că n-am să-l uit. Cum să-l uit? Într-un an, în Bertești, unde le lăsase culectivu’ „lotu personal”, se iscălise cu briceagul pe toți dovleții de-i avea prin porumbi. Pe toți se iscălise cu litere de tipar: „Pătru lu Ghițalani”. Și pe toamnă, cearta dracului. Se iscălise și pe unul de trecea la el din porumbii Mării Liuții. Mai să-și scoată ochii pentru un amărât de dovleac. Parcă dacă-l marcase, trebuia neapărat să fie numai al lui. S-au împăcat repede… Am aflat și de ce. Mi-a spus nea Costică Colectoru’. Cică-n tinerețe, Pătru lu Ghițalanii ar fi prins-o pe doda Măria pe Gherghelău, când ducea mâncare la oameni. Avea lume la cosit la Livadia Verde. Nu i-a văzut nimeni. Era secretul lor. Noroc că și-au adus acum aminte la timp, că cine știe cum se termina cearta. S-o fi văzut pe doda Măria Liuții urcând pe la Apă Sărată, cu dovletele cu vrej cu tot după ea.. Și pe Lina lu Jelcu strigând-o la pârleaz: „Ce-i Mărie, ți-l lăsă până la urmă? Tot te-alesăși cu ceva…”
S-au dus toate. Mi-l închipui pe moș Pătru lu Ghițalanii tânăr, îmbrăcat cu hainele lui de la regiment, cu cartușierele ălea de piele atârnate la brâu, cu arma la picior, stând de cart la… Poarta Raiului. E sărbătoare. În calendar e cruce roșie. Și noi stăm degeaba… Toți.
În cimitir, mai ard câteva lumânări. Sunt la crucea lui moș Pătru. Din gară de la Copăcioasa pleacă iar trenul. S-o crăpa de ziuă?
Vasile VASIESCU

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here