Poetul Ion Popescu-Brădiceni nu se dezminte. Întruchipările sale ludice se prezintă acum în… diferenţă! În diferenţă de vocală de la „Florile răului” la Florile râului”! O foarte bună găselniţă, „trouvaille” cum ar zice francezul. Una dublată de tot felul de metamorfoze de care e plin textul ce ţine loc de prefaţă. Iată: „«Tată» – l-am chemat pe părintele meu/ care tocmai se metamorfozase în lan/ de grâu. În vale, la Râu, sânzienele/ aruncaseră flori în unda străvezie.” Asistăm în continuare la un soi de viziuni care amintesc de „luminările” lui Arthur Rimbaud: „…Sub nori planaseră/ vulturii, diabolic. Prin iarba/ înspicată, un iepure alb ca o ie/ de borangic.” Cartea este alcătuită din şapte părţi: Abur de vis, Ţărmul, singurătatea şi tăcerea, Faraonul metamorfozelor, Baia lui PARACELSUS, Din Casa Nemărginirii, De veghe stelelor, şi Elegii pentru un scrib eretic. În prima parte ne întâmpină, la un moment dat, un autoportret liric: „Execuţi un solfegiu: eşti organistul/ peripatetic, sezonier în/ Aletheia…” Şi din nou irupe ludicul: „– Unde plecaşi, melcule?/ – La pădure, neicule.” Oricum, autorul e un neliniştit care nu are stare: „În căutarea poeziei cutreier barurile/ şi din ceşti de porţelan sorb/ amarurile/ aproape orb.” În alte situaţii, imaginea infernală a molimei covidice irupe ca o forţă care se dezlănţuie neaşteptat. Alteori poetul se refugiază în grădina-i specială: „E vorba de Grădina-mea-de-mentă/ în care iarba verde-i somnolentă.” Ceva mai departe, el îl invocă pe Arghezi în datele sale esenţiale: „Şi cum naiba să fi rupt/ scrierea pe dedesubt?”
În Ţărmul, singurătatea şi tăcerea, imaginile vizuale se acutizează: „Colibele fug blestemate./ Din brazii cerului cad/ înspumate conuri.” Ion Popescu-Brădiceni scrie, aşa cum el însuşi o spune, antipoeme! În care ploile par, la un moment dat, nesfârşite… Iar ele sunt dublate de molimă şi disperare. Versul capătă, în alte situaţii, o frumuseţe aparte: „Vezi tu, locuirea în timp se bifurcă./ Una coboară… alta urcă./ Nici locuirea în cuvânt nu scapă/ de dialectica răsfrântă în apă.” O viziunea aparte ne întâmpină la un moment dat, amestec de biblic neotestamentar, filosofic cu iradieri postmoderne, în linie evenimenţial-heideggeriană, şi poetic. Protagonistul liric ştie că toate au un început şi un sfârşit: „Va veni desigur, o dată/ şi-o dată, sfârşitul tuturor celor/ văzute şi nevăzute.” Amintirea devine o temă predilectă: „Să reconstitui atmosfera/ gospodăriei mele de la ţară./ Era într-o vară…/ Eram licean bântuit de/ Fantoma lui Hamlet”. Frumoase vremuri, oricum… Încât îţi vine să exclami precum străbunul, mult vechiul de latin: „Eheu, fugaces anii…”
Intitulată „Faraonul metamorfozelor”, a treia parte a cărţii se deschide tot sub semnul ludicului: „Sein zum Tode/ înspre Pagode./ Fiinţa-ntru noapte/ miezul s-o poarte.” Ne aflăm acum într-un univers imaginar în care au loc tot felul de schimbări al căror diriguitor e însuşi poetul-faraon. Întâlnim o bizară doamnă din plasmă albastră, o regină ce are în loc de cap o umbrelă roşie, un domn cu coadă de viperă, un om-plic negru vişiniu… Pictorii suprarealişti ori cubiştii ar fi extrem de încântaţi de lectura acestui text… Mai mult, apar şi Ezra Pound, dar şi Antoine de Saint-Exupéry!
Ravagiile molimei au lăsat semne care nu dispar uşor. Poetul se simte acum purtător de cuvânt al istoriei. Este acum momentul, crede el, să-şi schiţeze autoportretul liric: „Sunt un vagabond de vorbă cu/ duhul meu răsfrânt în formele noi/ ale izvorului, calm ca o vrajă absolută,/ lunatică.”
Poeme din atelier. Baia lui Paracelsus, a patra carte a volumului, aduce în scenă o căutare a transcendentului concretizat „dar după?”. Ludicul însă, persistă. Cu obstinaţie parcă şi egal cu sine: Am să-i dau bătrânei nopţi/ noima din cartofii copţi”. Reimaginându-şi Atelierul de Poezie, asemenea lui Arghezi, poetul stă de vorbă cu Dumnezeu, nerăbdător să aibă veşti de la părinţii mutaţi la cer şi pe care şi-i închipuie adunând, prin rai, urzici, ştevie sau dragavei… Arghezianismul lui Ion Popescu-Brădiceni răzbate uneori până la noi ca în acest Cântec de vai şi amar: „Pentru-al meu pahar cu vin/ am furat azi-noapte-un crin/ tocma-n visul somnului/ din Grădina Domnului.”
Din Casa Nemărginirii – Poezia-har, cea de a cincea parte a cărţii, aminteşte, rimbaldian, de vechea boemă juvenilă. Mai mult, revine, acelaşi topic al amintirii: Zăpada de-afară e o pulbere/ fină din coaja mestecenilor/ descoperiţi de copilul ce-am/ fost pe-o vale tăcută.”
De veghe stelelor, grupajul următor, vine să instituie o muzicalitate aparte: „Pasărea-şi asumă zborul/ să plutească pe sub norul/ precum o corabie./ Dau să scriu cu-o sabie/ pe nisipul elegiei./ Greierii dau glas şi viei,/ înşirată pe halângi,/ cum-îs ei, un pic nătângi.” O altă temă vine să se impună acum, cea a aşteptării: „Şi, cum aştepţi un sol secret,/ pe creanga teiului de la fereşti,/ cântă o pasăre/ cu origini cereşti.” Mai mult, autorul va imagina, Robinson Crusoe estetic, o insulă în care pot fi întâlniţi cu osebire marii poeţi francezi: „Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Apollinaire, Claudel.
Ultima secvenţă, cea de a şaptea, a Florilor râului, intitulată Elegii pentru un scrib eretic ne aduce în scenă murmurul elegiac al trandafirului şi florilor râului din arealul Brădicenilor. Amintirea copilăriei şi a copilului arhetipal sunt imposibil de evitat iar imaginea nucului rămâne întipărită pe retină. Finalul acestui volum consistent reia şirul interogaţiilor esenţiale: „Iubirea, Moartea sunt surori?/ Te-ntrebi de mii şi mii de ori…/ Au ele ceva în comun?/ Nu-s eu îndreptăţit s-o spun?”
Lazăr Popescu
