Limba noastră – ,,Scrisoarea lui Neacșul din Câmpulung” (1521) – primul text scris în românește păstrat până în zilele noastre – 500

470

Motto: ,,Mintea omenească e veşnic în mers sau, dacă vreți, în mişcare, și limbile la fel. Fiecare epocă îşi are ideile sale proprii şi trebuie să aibă cuvintele adecvate acestor idei.
Limbile omenești împărtășesc soarta lucrurilor trecătoare.
Fiecare veac aduce și ia câte ceva.” – Victor Hugo

Scrisoarea boierului Neacșul din Câmpulung (Muscel) către Hans Benkner, judele (primarul) Brașovului, a fost redactată în 29-30 iunie 1521, la Câmpulung, vechea capitală a Țării Românești, prin urmare se împlinesc 500 de ani de la apariția acestui document de o importanță inestimabilă, fiind primul text scris în limba română păstrat până azi. Aceasta a fost descoperită de către arhivistul brașovean Wilhelm Stenner, în 1894.
“ + Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I B(o)gom darovannomu zupan Hanăș Begner ot Brașov mnog(o) zdravie ot Neacșul ot Dlogopole.
(Înțeleptului și de bun neam și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupan Hanăș Begner din Brașov, multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung).
I pak (și iarăși / de asemenea) dau știre domnietale za (despre) lucrul (acțiunea, fapta) turcilor, cumu am auzit eu că împăratul (se referă la Sultanul Soliman I Magnificul) au eșit den Sofiia și aimintrea nu e și se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să știi domniiata că au venit un om de la Nicopoe (Nicopole) de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce știi și domniiata pre Dunăre în sus.
I pak să știi că bagă den tote orașele câte 50 de omin să fie în ajutor în corabii.
I pak să știi cumu (că) se-au prins nește meșter den Țarigrad (Constantinopol) cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul (Porțile de Fier) ce știi și domniiata.
I pak spui domnietale de lucrul lu Mahamet-Beg, cum am auzit de (de la) boiari ce sânt megiiaș și de genere-miu Negre, cumu că i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet-Beg, pre io-i (unde-i) va fi voia pren Țeara Rumânească iară el să treacă.
I pak să știi domniiata că are frică mare și Băsărab (Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet-Beg, mai vârtos (cu atât mai mult) de domniele vostre.
I pak spui domnietale ca mai marele miu (meu) de ce am înțeles și eu. Eu spui domnietale, iară domniiata ești înțelept și aceaste cuvinte să ții domniiata la tine, să nu știe umin mulți, și domniele vostre să vă păziți cum știți mai bine.
I B(og)i te ves(e)lit, amin.
(Și Dumnezeu să te bucure, amin)”
Problema apariției scrisului în limba română, a factorilor care au determinat acest deosebit de însemnat eveniment cultural, încă nu a fost pe deplin elucidată de specialiști. Au fost exprimate opinii diferite. Unii cercetători au opinat că apariția scrisului în limba română s-ar datora exclusiv unor factori interni, urmare a dezvoltării societății feudale, iar alții, dimpotrivă, au susținut că factori externi au contribuit la apariția primelor texte în limba română: influența husitismului în secolul al XV-lea și a luteranismului în secolul al XVI-lea. Este vorba despre cei doi reformatori religioși, Jan Hus, ceh, și Martin Luther, german. Ei au dat naștere celor două mișcări: husitismul și luteranismul. Se știe că în secolele al XIV-lea și al XV-lea limba oficială a cultului și a administrației, în țările românești, era limba slavonă. Se presupune că și în această perioadă, deci înainte de 1521, s-a scris românește, din nevoi particulare, dar nu s-au păstrat.
Expeditorul scrisorii, boierul Neacșul de la Câmpulung, îl anunță în mod confidențial, în mare secret, pe Hans Benkner, judele (primarul) Brașovului, de pregătirea unei incursiuni turcești în Ardeal. Este vorba de pregătirea campaniei de cucerire a Ungariei de către Sultanul Soliman I Magnificul. Neacșul îl informează că Soliman I a înaintat cu trupele sale dinspre Sofia spre Dunăre și apoi pe cursul ei înspre amonte. Dunărea avea să fie traversată probabil pe la Porțile de Fier, ,,locul cela strimtul”, continuând să treacă prin Țara Românească spre Transilvania, motiv de îngrijorare pentru domnitorul Neagoe Basarab.
Începutul și sfârșitul scrisorii sunt redactate în vechea slavă, după modelul formulelor curente ale documentelor oficiale ale epocii. Crucea simplă la începutul scrisorii reprezintă invocația din protocolul inițial, după care urmează adresa destinatarului (numele, funcția și localitatea).
Se continuă cu salutaţia (,,multă sănătate”) și cu subscripția (numele semnatarului în calitate de expeditor și indicația localității de unde scrie). Urmează textul propriu-zis al scrisorii care prezintă o deosebită însemnătate lingvistică şi istorică.
Câteva caracteristici ale limbii române vechi, prezente în textul scrisorii, se impun:
În primul rând, observăm un ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu, caracterul, prin excelență, oral. În româna veche, forma de auxiliar ,,au” (,,a avea”) a perfectului compus, persoana a treia plural este generalizată la persoana a treia singular: ,,împăratul au eșit (ieșit), ,,au venit un om” etc. Întâlnim formă arhaică și populară a articolului proclitic la genitiv-dativ: ,,lu Mohamet beg” (,,lui Mohamet beg”). Nu ne surprinde faptul că această forma a articolului proclitic, genitiv-dativ, este întâlnită și în prezent în vorbirea unor oameni mai puțin instruiți. Forma cu ,,a” din ,,corabii” arată că în secolul al XVI-lea, alternanță morfologică ,,a” la singular și ,,ă” la plural încă nu se realizase.
Modul de redare în scris a cuvintelor (grafia): ,,tote” (toate), ,,vostre” (voastre), ,,omin”, cu varianta ,,umin” (oameni) denotă că, în româna veche, nu se trecuse la diftongare (,,toate”, ,,voastre”, ,,oameni”). În cuvintele ,,omin” (50 de omin”), ,,nește meșter”, ,,megiiaș”, vocala finală, marcă a pluralului, nu apare, dar pluralul este marcat prin articolul nehotărât ,,nește” și prin verbul ,,sânt”.
Textul slav din final, în traducere ,,Și Dumnezeu să te bucure. Amin”, reprezintă clauza finală a textului scrisorii (urări din partea semnatarului) și aprecația (,,Amin”) din protocolul final, formulă corespunzătoare invocației din protocolul inițial al scrisorii.
Ar mai fi de adăugat: substantivul propriu ,,Neacșul” apare articulat cu articolul hotărât ,,l”; notarea lui ,,u” final în ,,cumu” (că); grafia populară muntenească în ,,miu” pentru ,,meu” (,,ginere-miu”); forma ,,ib” provenită din latinescul ,,ubi” a adverbului de loc ,,unde” existentă și azi în graiul dialectal sud-transilvănean; grafia ,,aimintrea” (,,altminteri”) ne duce cu gândul la cea folosită de Grigore Ureche în cronica sa, în fragmentul cu portretul lui Ștefan cel Mare, ,,Aimintrilea era om întreg la fire…”.
Cu toate că textul scrisorii a fost scris cu litere chirilice, conținând și cele două enunțuri de la început și din final în vechea slavă, în urma unei statistici efectuate de lingviști au fost identificate 175 de cuvinte (93,31%) de origine latină din totalul de 190.
La un semimileniu de la apariția acestui document, ne dăm seama că limba română, la începutul secolului la XVI-lea, era pe deplin formată, scrisoarea fiind scrisă într-o limbă clară, concisă și expresivă. Faptul că un român de dincoace de munți îi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turcești are o semnificație aparte, aceea că Munții Carpați nu ne-au despărțit niciodată, ne-au unit, iar Ardealul a fost și va fi ,,inima României geografice” (Nicolae Titulescu)
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here