Când sculptorul Constantin Brâncuși s-a stins din viață, în 16 martie 1957, Christian Zervos – editorul seriei de Cahiers d’Art – „a îeșit pe piață”, în semn de omagiu, cu un album împresionant, în care s-au exprimat ce-i mai „la modă” istorici și crititci de artă, dar și cei mai importanți directori de muzee sau proprietari de colecții particulare.
E o primă exegeză a operei sculptorului noastru, din care oferim cititorilor „Gorjeanului”, într-un serial, doar câteva „luări de cuvânt” din epocă, prin amabilitatea Oanei Păstae, conferențiar la Universitatea Constantin Brâncuși, care a asigurat traducerea textelor, lucru pentru care îi mulțumim încă o dată… (v.v.)
Constantin Brâncuși
Hommages de Giulio Carlo ARGAN, Lionello VENTURI, Will GROHMANN
„Brâncuși ne apare ca singurul artist modern, pentru care ciclul istoric al intelectualismului clasic pare, în întregime, irevocabil închis, singurul care, prin credința sa în perfecțiunea posibilă a sufletului, se găsește în afara corupției inevitabile ce însoțește istoria în călătoria sa”.
Brâncuși este ultimul mare artist al Evului Mediu, sau primul dintr-un Ev Mediu care se anunță. Și aceasta explică aversiunea sa ideologică față de Picasso, care este ultimul „clasic”, artistul în care spiritul Renașterii găsește dezvoltarea sa extremă, grandioasă și apocaliptică. Istoria sculpturii lui Brâncuși este istoria unei cuceriri dificile, după primele experiențe necesare „occidentale” ale acestui fond sacru și ritual specific Bizanțului. În demersul său de cercetare, reapar, ca prin minune, vechile procedee ale chimiei care se manifestă nu ca o magie sau o tehnică prestigioasă, ci ca o știință legitimă căzută în uitare, un proces gnostic, într-un cuvânt ca o artă „sacră”. De asemenea, temele sunt, în mod straniu, aceleași: pietricică sau piatră filosofală, pasăre sau phoenix, ou sau creație, coloana infinitului sau succesiunea infinită a substanțelor și formelor. Căutarea unor forme „spirituale” presupuse a exista în natură (deși sunt rare și oculte) și care constituie cheia secretă, ermetică a lumii în raport cu noi. Și dacă presupunem existența lor, este pentru că 
natura nu ar putea fi coruptă în întregime, ea trebuie să păstreze, chiar și numai în faldurile sale ascunse, unele dintre formele perfecte ale creației, perceptibile doar celui capabil să găsească în el însuși formele perfecte ale naturii umane și celui care atinge linia orizontului ce marchează limita noastră și contactele noastre autentice cu lumea. Întreaga sculptură a lui Brâncuși reprezintă căutarea acestor forme-limită; tehnica sa este chiar demersul sufletului care aspiră să devină perfect în plenitudinea sa de relații cu lumea. Astfel, operele lui Brâncuși sunt atât forme cât și obiecte; mitologia obiectului, iată darul prețios, dar periculos, pe care artistul l-a făcut unei societăți care se crede sceptică, pozitivă, insensibilă la mituri. Căci scopul lui Brâncuși este obiectul. Spre deosebire de Moore sau de Picasso, el nu exaltă materia; dimpotrivă, el o distruge ca și materie, și nu o conservă decât dacă constituie o condiție a existenței obiectului-mit. Deci pentru Brâncuși, condiția principală 
pentru existența unei sculpturi nu este spațiul; el rămâne indiferent față de diversele concepții ale spațiului elaborate de artiștii moderni. Toate aceste cercetări se concentrează asupra calității suprafeței, asupra a ceea ce s-ar putea numi calitatea sa de „oglindă” și care nu este determinată doar de netezimea planurilor lustruite, ci și mai ales de acele sisteme de curbe care definesc forma. Obiectul plastic, sau obiectul-mit este complet atunci când suprafața-oglindă reflectă întreg spațiul, anulează greutatea și opacitatea materiei ca tot ceea ce este incomunicabil în ea. Deci, ceea ce se naște din această transformare profundă nu este altceva decât materia spațială: piatra filosofală a alchimiei plastice a lui Brâncuși. Fiecare dintre operele sale marchează punctul în care converg și se identifică formă, imagine și obiect; cele trei valori, cele trei concepte pe care intelectualismul clasic, timp de secole, le-a distins pe clase sau categorii, între care nu poate să fie stabilită decât o relație dialectică. Este motivul pentru care Brâncuși ne apare ca singurul artist modern, pentru care ciclul istoric al intelectualismului clasic pare, în întregime, irevocabil închis, singurul care, prin credința sa în perfecțiunea posibilă a sufletului, se găsește în afara corupției inevitabile ce însoțește istoria în călătoria sa.
Giulio Carlo ARGAN
„Când vine vorba de Pasărea în spațiu, obiectul devine foarte complex nu doar prin frumusețea absolută a curbei, dar și prin mișcarea virtuală și ironia aluziei. Forța magică se desfășoară aici pe o claviatură mai amplă și sugestiile spirituale sunt numeroase, apare valoarea monumentală: opera de artă este prezentă”.
Este rar, în istorie, ca artistul să reînceapă să picteze sau să sculpteze pentru a aboli trecutul și a inaugura o nouă epocă. Așa e și cazul lui Brâncuși. Este firesc că a fost apreciat prea târziu în viața sa și că a rămas o persoană izolată. Cei mai buni sculptori de astăzi lucrează în direcția pe care el, inițiatorul, a indicat-o. Jean Arp a recunoscut acest lucru: „Domnișoara Pogany este feerica bunică a sculpturii abstracte”, dar el nu s-a întors la atelierul lui Brâncuși. Pentru că nicio persoană nu poate să fie elevul său. O frontieră îl separă de ceilalți artiști, atât de mari sunt ei. El a descoperit abstractul și a avut curajul să-l ducă până la ultimele sale consecințe. Dar este o abstractizare rezultată din devotamentul total față de obiect, generată de o forță care e mai mult fizică decât intelectuală, un fel de misticism pentru materie. Privirea lui de țăran român îl împiedică să fie senzual: între misticismul său și materie, există ironia sa.
Am văzut în atelierul său trei triunghiuri albe pe fond albastru. Schița unui proiect de decorațiune pentru Maharajahul Indorei, pe care nu a realizat-o niciodată. Era suficient să privești cu atenție aceste trei triunghiuri pentru a le vedea transformându-se în păsări în plin zbor. Dacă am încerca să recunoaștem forma specifică a păsărilor, nu am reuși, și totuși erau păsări. Cum pot triunghiurile să devină păsări? Convingerea, încrederea lui Brâncuși în ceea ce face, implicarea întregului său corp în crearea formei, dau acestei forme o putere magică care este comunicată observatorului.
Când vine vorba de Pasărea în spațiu, obiectul devine foarte complex nu doar prin frumusețea absolută a curbei, dar și prin mișcarea virtuală și ironia aluziei. Forța magică se desfășoară aici pe o claviatură mai amplă și sugestiile spirituale sunt numeroase, apare valoarea monumentală: opera de artă este prezentă. Totuși sursa este întotdeauna aceeași, forța fizică și idealul mistic sensibilizează forma geometrică, îi dă viață și o face umană.
Lionello VENTURI
„Printre cele șaizeci de sculpturi expuse, mai mult de patruzeci aparțineau Statelor Unite. Cea mai mare parte provenea din colecția Arensberg, oferită de proprietarul său Muzeului Philadelphiei; un mic număr de sculpturi venea de la Paris și două de la Sao Paulo. Este foarte curios că opera lui Brâncuși este distribuită într-un număr atât de limitat de colecții încât există doar căteva lucrări în Franța…”
Timp de patru săptămâni de muncă la Muzeul Guggenheim din New York, am traversat în fiecare zi sălile cu expoziția lui Brâncuși, la primul și al doilea etaj, emoționat de fiecare dată de vitalitatea uimitoare și de mutismul sculpturilor. Amenajarea expoziției era făcută astfel încât fiecare operă să fie pusă în valoare, având în jurul ei atât de mult spațiu pentru a produce efectul dorit, și fiecare sculptură, așezată pe soclul care i se potrivea, să se vadă complet izolată. Mai multe din aceste piedestaluri – cele mai reușite – erau sculptate de Brâncuși însuși, altele erau făcute din grinzi înroșite de timp și pe care marea le spălase și păreau pietrificate.
Printre cele șaizeci de sculpturi expuse, mai mult de patruzeci aparțineau Statelor Unite. Cea mai mare parte provenea din colecția Arensberg, oferită de proprietarul său Muzeului Philadelphiei; un mic număr de sculpturi venea de la Paris și două de la Sao Paulo. Este foarte curios că opera lui Brâncuși este distribuită într-un număr atât de limitat de colecții încât există doar căteva lucrări în Franța, ca să spunem așa, nimic în Germania, Anglia și Italia. Ceea ce este prodigios, este că lumea întreagă, îl cunoaște pe Brâncuși la fel de mult ca și pe Laurens sau Arp.
La fel rămâne de neînțeles faptul că opera sa are o evoluție atât de uluitoare, deși artistul și-a modificat atât de puțin concepțiile inițiale. Încă de la început recunoaștem aceeași intensitate pe care o vom remarca ulterior în sculpturile sale. De la „Prometeu”, o expansiune a operei sale a fost cu greu posibilă. Ceea ce urma să se dezvolte era caracterul aproape anonim al creațiilor lui Brâncuși care, puțin câte puțin, s-au ridicat la nivelul creațiilor arhaice. Intuiția și mâna artistului au devenit din ce în ce mai imperceptibile, opera s-a apropiat de fenomenul naturii. Este o operă care respiră, care vibrează, și nu reușește niciodată să emoționeze spectatorul cu atât mai mult să-l facă să simtă o intenție artistică. Iată-ne în prezența unei simplicități care este rezultatul unei sensibilități extreme, sensibilitate care – contradiction in adjecto – se finalizează aproape prin anularea individualității.
Will GROHMANN
