Trăim într-o lume plină de tot felul de… surprize. „Ecorșeul” lui Brâncuși din studenție, „cioplit” sub atenta îndrumare a profesorului Gerota, a ajuns într-un final, în atenția tuturor specialiștilor. Și nu numai… A apărut de curând un volum îngrijit de dr. Irinel Popescu: O întâlnire astrală: Dimitrie Gerota – Constantin Brâncuși. Povestea Ecorșeului.
Cartea a fost lansată în cadrul expoziției de la Timișoara: Brâncuși – surse românești și perspective universale, „de față” cu lucrarea originală, împrumutată de la un Colegiu craiovean și așezată la loc de cinste, spre a da greutate izvorului românesc la care se adapă demersul curatorului. Volumul are presate între coperte textele realizate „de medici, de anatomiști, de specialiști în medicină și de sculptorița Elena (Bob) Dumitrescu”, cea care s-a ocupat de restaurarea lucrării, toate textele referindu-se aplicat la „Ecorșeu”.
Nimic nou sub soare. E doar o chestiune de marketing și de… propagandă culturală. Un „Ecorșeu” de la Cluj a fost expus la loc de cinste, acum câțiva ani, într-o expoziție ArtSafari de la București. Dar acest gest expozițional „n-a făcut gaură-n cer”… Și la Târgu Jiu, Universitatea ține în depozit un „Ecorșeu” ajuns la noi „prin bunăvoință” și care nu e nicidecum un… fals. Și el a fost la un moment dat restaurat de sculprorul Paul Popescu și expus, o singură dată, în… Serbia. Și s-a așternut tăcerea. Deocamdată. Nu e timpul trecut. Vom fi în stare, cândva, să-l descoperim și să ni-l asumăm…
Așa cum va trebui să facem și cu Masa „rebut” a lui Brâncuși, aflată acum în curtea Muzeului Național Constantin Brâncuși. Se pare că pentru noi, beneficiari de drept ai unei excepții astrale, timpul mai are răbdare…
Până când?! (v.v.)
Brâncuşi fără sfârşit
„Antinous jupuit zâmbeşte, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat pe pielea lui. Misterul zâmbetului acestui ecorşeu poate fi comparat cu cel al zâmbetului Giocondei. Putem afirma că, trudind la această lucrare, Brâncuşi descoperea, fără a fi deocamdată conştient de aceasta, propria sa cale. În lumina operelor ulterioare, această creaţie juvenilă ni se pare semnificativă. Sculptorul se va apropia de idealul său de artă jupuind forma clasică. Mergând la ce e dincolo, la esenţă”.
Jupuitul care zâmbeşte
Pentru a-l înţelege mai bine să ne oprim puţin în faţa unei opere din tinereţe: Jupuitul. Ghips pictat executat în 1901-1902. Se află în două copii la Institutul de medicină din Iaşi şi la Liceul „N. Bălcescu” din Craiova. Brâncuşi, student la Belle Arte în Bucureşti, a executat această lucrare sub supravegherea profesorului de anatomie dr. D. Gerota. Ecorşeul era destinat, bineînţeles, unor scopuri didactice. Face parte din perioada pe care am putea-o numi: lupta cu portretul. Perioada lui Laocoon, Vitellius, Portretul lui Ion Georgescu-Gorjan, Portretul generalului doctor Carol Davilla, Portretul doctorului Zaharia Zamfirescu, Portretul unui portar, ai unui ospătar, Portretul doamnei Victoria Vaschide, cel al lui Nicolae Dărăscu, capetele de femei şi cele de copii. Dintre acestea multe s-au pierdut. Unele sunt cunoscute doar din reproduceri.
Ne aflăm deci în plin moment de căutări. Ecorşeul mi se pare semnificativ pentru că jupuind pielea anticului Antinous (care se află la muzeul Capitolin din Roma), pentru a face vizibil muşchii şi ţesuturile, tânărul artist găseşte cu cale să-i păstreze neatins zâmbetul. Antinous jupuit zâmbeşte, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat pe pielea lui. Misterul zâmbetului acestui ecorşeu poate fi comparat cu cel al zâmbetului Giocondei. Putem afirma că, trudind la această lucrare, Brâncuşi descoperea, fără a fi deocamdată conştient de aceasta, propria sa cale. În lumina operelor ulterioare, această creaţie juvenilă ni se pare semnificativă. Sculptorul se va apropia de idealul său de artă jupuind forma clasică. Mergând la ce e dincolo, la esenţă, la fibre, tendoane (lucru foarte vizibil la Henry Moor). Nu mai e mulţumit de vechea armonie. Chiar în portrete retează braţe („Dărăscu”), face un cap decapitat parcă, („Cap de femeie”). Efortul e dramatic, dar acest dramatism nu e permis a se vedea. Rezultatul final trebuie să fie o declanşare. Arta e menită să aducă bucurie. „Am venit să vă aduc bucurie” va spune el mai târziu.
Vorbea cum cioplea
„În preajma lui am simţit aripa geniului fâlfâind suav”. (Petre Pandrea)
„Nu căutaţi formule obscure sau mistere, ceea ce vă ofer eu este bucurie pură”.
„Statuile mele trebuie respectate. Trebuie iubite, dorind să te joci cu ele”.
„Să vorbească doar inima şi piatra”.
„O piatră devenită inimă, o inimă a inimilor”.
„Simplitatea nu este un joc, dar ajungi la simplitate fără să vrei, descoperind sensul adevărat al lucrurilor”.
„O sculptură nu trebuie să fie doar bine executată, ea trebuie să fie plăcută la pipăit, uşor de apropiat şi de trăit lângă ea”.
„Cum scoţi obiectele din atelierul meu? La mine, în lumina mea trebuie văzute”.
Sunt câteva din „zicerile” lui Brâncuşi, care vorbea aşa cum cioplea: simplu şi esenţial. Una din cărţile lui de-o viaţă a fost ediţia monumentală a Proverbelor românilor, culese de Zane. Aforismele lui Brâncuşi despre artă au înţelepciunea acelor proverbe. Ca şi când generaţii de sculptori ar fi trudit la şlefuirea acestor aforisme. „A crea ca un dumnezeu, a ordona ca un rege, a munci ca un sclav” – a mai spus el. Iar referitor la Coloana fără sfârşit: „Natura creează plante care cresc şi-şi trag forţa din pământ. Iată coloana mea. Formele ei sunt aceleaşi de la pământ până la vârf şi n-are nevoie nici de soclu şi nici de o bază care s-o susţină. Vântul n-o va putea distruge căci ea rezistă prin propria ei forţă”. Reţinem această formulare: „rezistă prin propria ei forţă”. Brâncuşi şi-ar fi dorit lucrările în atelier spre a fi văzute „în lumina sa”. Ele au umplut lumea. Au dus însă cu ele, peste tot, „lumina” lui.
Fiecare operă a sa rezistă prin propria sa formă. Criticul de artă italian Giulio Carlo Argan spune că artistul român „tinde să culeagă sămânţa originală a formei plastice: un studiu pe care l-am putea numi prelingvistic, în care forma nu e forma unui conţinut, ci se semnifică numai pe ea însăşi, propria-i geneză”. Şi mai departe: „Regăseşte atunci la Paris o experienţă ancestrală pe care o uitase în anii uceniciei academice: tehnica cioplirii şi chiar simbologia artei populare româneşti. Dar nu e o simbologie a obiectului, ci s-ar putea chema mai curând o simbologie a formei. Întocmai păstorului care ciopleşte un ciomag, Brâncuşi se supune unui instinct al formei care dă un ritm gestului său. Iar forma care se naşte îi atribuie un sens, o face simbolică”.
Comentariile asupra operei sunt multe. Mai toţi cercetătorii din ultimele două decenii cad de acord în a recunoaşte influenţa artei populare româneşti. (Am văzut mai ales cazul lui Argan.) E un bun câştigat, pentru că la început în mod exagerat se punea accentul pe izvoarele negroide. Artistul trebuia să meargă tocmai până în Africa pentru a culege motive, când avea la îndemână o civilizaţie artistică populară atât de rafinată? Acum când se cunosc mai bine eposul şi artizanatul nostru, inspiraţia autohtonă a creatorului român este tot mai evidentă. O contribuţie importantă la elucidarea cazului Brâncuşi o aduce sculptorul şi criticul de artă american Sidney Geist. În vasta sa lucrare el întreprinde, pe lângă schiţarea biografiei – în limitele datelor cunoscute – o foarte utilă critică tehnică a operei: dimensiuni, material, cum a fost lucrată, ce vrea să spună şi câr de realizată este în funcţie de acest ţel. Aflăm că, în Vrăjitoarea, axul lung al trupului şi cele două mai scurte, ale coapselor, urmează, de fapt, miezul fibrei lemnului, folosit ca material. Planurile circulare ale secţiunilor se înscriu perfect în inelele de creştere a copacului. „Adam e o cariatidă masculină încovoiată sub greutăţile ce o apasă, suferind parcă o teşire”. Observaţia criticului e rece, realistă, precisă până la pedanterie. Himera i se pare „ambiguă”, poate cea mai stranie imagine din întreaga operă brâncuşiană. Ea „încheie un ciclu de căutări creatoare în materie de statică”. Metoda folosită de Geist e cea descriptivă, minuţioasă, exactă, cum spuneam, tehnicistă, „americană”.
Cercetătorul subliniază „fecunda ambiguitate a elementelor Coloanei”, elementele „organizându-se perechi-perechi, într-o succesiune de piramide trunchiate, când articulate vârf la vârf, când bază contra bază, într-un necurmat avânt şi simţ al mişcării”. Se precizează apoi câţi ţoli are modulul romboidal: 20 în înălţime, aproape cinci în punctul celei mai mici lăţimi şi zece în punctul lăţimii maxime. Desigur, Brâncuşi n-a măsurat toate astea în ţoli, ci mai degrabă în coţi şi coate. Lectura cărţii lui Geist e profitabilă. Mi se pare una dintre cele mai serioase exegeze închipuite sculptorului român. Caracterizările sunt de cele mai multe ori fericite. „Verticală, repetitivă, raţionalizată, Coloana fără sfârşit are distanţarea artistică, obiectivitatea şi acel caracter impersonal reprezentând numitorul comun al operei brâncuşiene”. Cupa este „obiectul ca obiect”, „de o monumentală inocenţă”. Geist studiază sculpturile căutând punctul de greutate, e atent la modul în care se stabileşte echilibrul. În legătură cu perseverenţa sculptorului care îşi trecea adesea o lucrare din lemn în marmură ori în bronz ni se atrage atenţia că „în bronz Brâncuşi îşi lucrează mai precis suprafeţele”. Coloana „progresează ca o litanie”, e foarte frumos spus.
Marin SORESCU
