Astăzi, chiar pe 29 februarie, era ziua lui Marin Sorescu. Din patru-n patru ani i se-ntâmpla să se serbeze ca lumea, după calendar. Noroc de poet pus pe… căpătuială. Toată averea rămasă de pe urma Lui constă în opera-i care răzbește și-i păstrează vie posteritatea, atât de nedreaptă cu majoritatea scriitorilor români. L-am văzut ultima dată spre sfârșitul lui martie 1996. Tocmai împlinise 60 de ani. Cu ăștia s-a și ales. La începutul lui decembrie, după o „grea suferință” , marele poet pleca dintre noi. Ne-a lăsat cu „buza umflată”, singuri printre…
Rup o pagină dintr-un așa-zis jurnal din care transcriu, în Amintire: « 26 martie 1996 : Azi am fost cu Nicolae Diaconu acasă la Marin Sorescu, în str. Grigore Alexandrescu. Ne-a primit ca lumea, într-un halar de boier ajuns bine, târând greu niște papuci de casă dintr-o catifea viu colorată. Ne-a zis de la început că nu se are prea bine cu viața. Doamna Virginia ne-a tratat cu cafea în niște cești gengașe, de toată frumusețea. Nae a refuzat-o cât a putut de politicos. „S-a lăudat” că și el are ceva treabă cu doctorii. Poetul a frunzărit cu interes paginile revistei noastre Frontiera clipei, proaspăt ieșită din tiparnița sculptoriței Valentina Boștină, în care adunasem texte de la 33 de… „brâncușologi” . Ne-am luat apoi cu vorba despre „de toate” și la un moment dat, ca din întâmplare, mi-a reproșat că nu l-am solicitat să scrie și el despre Brâncuși la o așa ocazie, mai ales că o făcuse în mai multe rânduri. I-am promis că o voi face negreșit cu… proxima ocazie. Mi-a zâmbit de-adevăratelea, cu oarece îngăduință. La plecare, pe o coală albă de hârtie, mi-a făcut portretul cu un pix aflat la îndemână și m-a colorat cu zațul de la cafeaua pe care tocmai o băusem și-mi căutam cu îngrijire vorbele ca să-i mulțumesc frumos doamnei Virginia. De pe treptele casei din Grigore Alexandrescu mi-a zis să-i fac un xerox ca să-l aibă în arhivă lângă celelalte desene de… pictor. »
M-am revanșat târziu, poate prea târziu, publicându-l pe Marin Sorescu cu un text despre Brâncuși într-un catalog care prefața simpozionul de sculptură Drumuri Brâncușiene de la Craiova, organizat de sculptorul Paul Popescu dimpreună cu municipalitatea Băniei și care-l avea drept personaj principal pe marele Poet. Transcriu pentru cititorii Gorjeanului, în serial, în patru Lecții…, textul lui Marin Sorescu. (v.v.)
„Brâncuşi ar fi avut în gând înălţarea unui monument „în metru antic”, cioplit în metru antic, un monument al ideii de vitejie şi de neatârnare, pe care o simbolizează eroii morţi. Legăm astfel complexul de la Târgu Jiu de Borna de hotar aflătoare în Muzeul de la Paris”.
Brâncuşi fără sfârşit
Rădăcinile Coloanei
Cineva observa că la Hobiţa cerul „e cel mai înalt” pentru că e „pus în fiare” pe munţii din zare. Pentru a înţelege sculptura trebuie însă răscolit bine pământul acesta de jur împrejur. Treaba asta o fac apele râului. Coborând din munţi şi ieşind pe sub lespezile Tismanei, cea mai veche ctitorie din ţară, ele rotunjesc pietre care, în gândul valurilor seamănă cu Domnişoara Pogany.
Au făcut-o vânturile, care, la Măldăreşti, în vremuri geologice, au închegat stranii făpturi de piatră: gogoloaie ca ghiulele de catapultă, ce i-au dus pe unii cercetători, observatori aprigi ai fenomenului, ca V. G. Paleolog, cu gândul la frumoasa ipoteză a vieţii preanimale, a vieţii minerale în sensul propriu. Într-adevăr, cutare piatră, parcă naşte o bilă mai mică, rotundă, alta e plină de pui, alta seamănă cu un cimpanzeu.
Mergând mai departe, în Dobrogea, găsim în acelaşi lut generos o statuetă din neolitic, care a fost botezată Gânditorul.
Deci prima cioplitură de daltă o dă pământul însuşi, solul românesc. Bong! Bong!
Obsesia rotunjimii.
Prima luare în seamă a sânului mamei, rotund şi măiestrit cizelat. Apoi intervine un al doilea element ţinând de specificul local oltenesc: patima încrustării în lemn.
Gorjul era un judeţ umbrit de păduri seculare, casele sunt şi acum din bârne – adică păduri stivuite. Aerul tare de munte şi străvechea înclinaţie către frumos au mişcat mâna săteanului în sus şi în jos pe trunchii abia tăiaţi, încrustându-i în fel şi chip. Minunat fel şi chip!
La Hobiţa se pot vedea porţi sculptate în lunga noapte de iarnă, stâlpi de privor, stând ca tot atâtea coloane infinite – infinite până la streaşina de şindrilă, tot sculptată şi ea pe margine, zimţată ca o aripă de rândunică.
Există în vârful caselor câte un cocoş de lemn, iar în Muzeul Satului de curând înfiinţat la Curtişoara, lângă Târgu Jiu, observi că şi sperietoarea păsărilor de la vie era frumos sculptată. Moara de măcinat grâu şi porumb, toată din lemn (mai puţin pietrele, bineînţeles), este ea însăşi, întreagă, un monument. De asemenea, sora ei, Moara de ape cu cupe de lemn.
Această civilizaţie a lemnului îi va fi dat tânărului Costache toiagul de drum. Toiag pe care el, după un stagiu cu oile şi o zăbavă pe la Craiova şi Bucureşti, l-a lustruit ce l-a lustruit, l-a încrustat cum şi-a mai adus aminte, a mai pus şi de la el şi l-a transformat în Coloana infinită.
Târgu Jiu – centrul lumii
Înfigându-şi nuiaua de ţăran drumeţ şi filozof la Târgu Jiu, în 1938, după ce peregrinase prin India, America şi destul prin Europa apuseană, Brâncuşi se întoarce acasă, pentru totdeauna.
Trupul, în deplinătatea forţelor sale, va mai peregrina prin lume, va mai zăbovi la Paris, pentru ca apoi să se aşeze, cuminţit, sub ţărâna cimitirului Montparnasse, acolo unde cu mulţi ani în urmă debutase (ce straniu!) cu un sărut. Dar sufletul va rămâne aici la Târgu Jiu să se rotească în jurul coloanei, la infinit.
Brâncuşi n-a fost niciodată un „desţărat” – îmi place expresia folosită de Petre Pandrea. Aici la Târgu Jiu este el cel mai el. Brâncuşi în adevăratul înţeles al cuvântului. Exegeţii moderni consideră ansamblul arhitectonic din acest mic orăşel, drept cel mai important ansamblu de sculptură şi arhitectură din timpurile noi. Deschizător de drumuri în arta nouă, temelia şi coperta noii evanghelii a sculpturii.
Interpretările sunt diverse, punctele de vedere uneori se bat cap în cap. Ceea ce e sigur: avem de-a face cu o operă genială, cu o deschidere imensă spre viitor.
Sculptorul a realizat aceste lucrări „la comandă”. Dar şi comanda este până la urmă, ca şi norocul, tot cum şi-o face omul.
Era vorba de un monument închinat eroilor neamului, care să „sărbătorească” o ţară ieşită victorioasă dintr-un război greu şi cu multe jertfe. Cel din 1916-1918.
Aşa s-au înşirat una după alta Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana.
Cuvântul „înşirat” nu e spus întâmplător. Văzute de sus, din elicopter aceste opere se arată a urmări o linie dreaptă. Aceasta porneşte de la cea de a doua masă de lângă coloană semănând cu aşa-numita „masă de praznic” a ţăranilor, trece peste biserica orăşelului sau prin, pentru închinare, (e vorba, totuşi, de un monument funerar) şi se continuă cu o poartă, spre a sfârşi într-o odihnă binemeritată la Masa tăcerii. Deci tot o coloană, de data aceasta orizontală, care tocmai pentru că este pe pământ, are sfârşit. Trebuia neapărat să se termine pe nişte scăunele clepsidre, spre a medita la Masa tăcerii.
Am mai putea asemăna această imagine de sus, cu celebrele furci de tors. Şi ele tot sculptate. O furcă pierdută de cine ştie ce Cosânzeană, cu un caer de clopotniţă din care rotirea pământului toarce singură mister. Dar pentru că tot suntem în aer, în cer: mereu m-am gândit că operele brâncuşiene ar putea fi încadrate unor monumente stranii de origine poate extraterestră. Ca acele ceasuri solare sau „aeroporturi spaţiale” din cutare ori cutare loc al planetei. S-ar putea ca Brâncuşi ar fi fost un „iniţiat” în nişte taine cosmice, scrijelind prin tufişuri şi bălării, pietre de moară şi porţi ca nişte râşniţe: obiecte bizare a căror geometrie se poate vedea cel mai bine din nori. Desprinderea de sol, dorinţa zborului, pe care o citeşti în lucrările cele mai telurice ale sculptorului, explică şi acesată ipoteză, ce se poate naşte în capul cuiva într-o clipă de reverie.
Adevărul este că prin primitivismul său apparent, sculptorul roman coboară în adâncurile cele mai misterioase ale artei şi speciei umane.
O fericită caracterizare i-o făcuse Douanier Rousseau, vameşul, exclamând când i-a văzut primele sculpturi: „Dumneata transformi anticul în modernitate”. Vameşul era un auto-didact în pictură. Tablourile lui cu păduri fabuloase, de la tropice, în care şerpi uriaşi sunt îmblânziţi de oamenii primitivi cântând din fluier, au o sfântă naivitate, care te cucereşte de prima dată, lăsându-te tu însuţi îmblânzit.
Caracterizarea aceasta naivă a naivului Douanier Rousseau nimerea, cum se întâmplă întotdeauna în cazurile de fericită inspiraţie, pe care o are numai artistul autentic, exact în inima frumuseţii de piatră a operei lui Brâncuşi.
Într-adevăr ea este un arc voltaic, înviind într-o esenţă nouă, într-o flacără înaltă, doi cărbuni de artă. Vorbeam la început de răspândirea spaţială a operei lui Brâncuşi, întinderea sa pe continente. Iată acum şi săgeată sa în timp, pornită din terţiar, trecând prin clasicismul antic şi ajungând în modernitate.
Curba acestei săgeţi o cuprinsese dintr-o ochire pictorul naiv şi fantastic.
Tăcere în centrul lumii
Un martor al naşterii unei opere brâncuşiene, sculptoriţa Miliţa Petrașcu, povesteşte un interesant amănunt: sosind în atelierul maestrului şi fiind pusă să lucreze, s-a simţit, după câteva ceasuri, ofensată de lipsa de atenţie pe care i-o acorda acesta. Brâncuşi îşi vedea de treaba lui, stătea întors cu spatele şi numai îi spunea să continue, că e bine.
– „Dar nici nu v-aţi uitat ce fac” i-a replicat tânăra sculptoriţă.
– „Eu sculptura o aud”.
Brâncuşi auzea aşadar naşterea formei, după loviturile de daltă.
O operă a sa se numeşte Sculptură pentru orbi.
Masa tăcerii e înconjurată de 12 scaune, care sunt tot atâtea clepsidre şi, contemplându-le, parcă auzi nisipul strecurându-se prin gâtlejurile lor.
A fost concepută ca o masă a celor morţi ori a celor vii?
Cei morţi, pot sosi din când în când aici, dar în linişte, să-şi amintească de bătăliile date şi să-şi vindece rănile.
E o masă şi pentru cei morţi în primul război mondial dar şi pentru ostaşi mai vechi, ca Tudor Vladimirescu, eroul oltean pentru care Brâncuşi a avut toată viaţa o mare admiraţie.
Petre Pandrea lansează ipoteza unui monument închinat armatei române în genere, desfiinţată treptat după moartea lui Ştefan cel Mare şi reînfiinţată abia în preajma revoluţiei de la 1848.
Bălcescu a fost – spune Petre Pandrea – apostolul noii armate, iar un oltean, Gheorghe Magheru, unul dintre primii ei comandanţi.
Brâncuşi ar fi avut în gând înălţarea unui monument „în metru antic”, cioplit în metru antic, un monument al ideii de vitejie şi de neatârnare, pe care o simbolizează eroii morţi. Legăm astfel complexul de la Târgu Jiu de Borna de hotar aflătoare în Muzeul de la Paris.
Dar şi o masă a celor vii, care pot sosi aici, tot în linişte, spre a sta de vorbă cu străbunii (unii o mai numesc „masa dacică”). A sta pe gânduri pur şi simplu. Viii, care şi ei, la rândul lor, pot fi eroi căzuţi în lupta pentru întregirea neamului.
De aceea e linişte la câteva sute de paşi de Poarta sărutului. De aceea e linişte în centrul lumii.
Marin SORESCU
