Lazăr Popescu: Amarul vector

274

Un scriitor/ un poet care îşi respectă statutul de profesionist al literaturii îşi publică rar o carte şi la editurii cu vizibilitate, prestanţă superioară şi prestigiu măcar naţional.
Aşa am procedat şi eu ca poet, romancier şi critic literar, şi în mod similar s-a comportat şi Lazăr Popescu, scoţându-şi trilogia românescă şi cărţile de poezie la editura Limes, a lui Mircea Petean (a cărui exigenţă selectivă e arhicunoscută – n.m.).
Zilele acestea, Lazăr Popescu revine deci cu încă o carte de poezie (un fel de continuare la „Cosmos în silabe”) intitulată „Amarul vector” şi care cuprinde producţia lirică a anilor 2012-2014, pusă sub semnul acelei literaturi care ar fi fiind „copilăria în fine regăsită” (Georges Bataille, Literatura şi răul).
„Cărticica de seară” a lui Lazăr Popescu e împărţită în două cicluri: „Tristeţea integralei” şi „Din Oltenia până-n Bengal” şi tehnicile meta-, inter-, trans- şi arhi-textuale îi asigură scriiturii sale mai noi o identitate personalizată şi diferenţa specifică, a cărei marcă dominantă pare să rămână totuşi metamodernismul (vezi „Lecţie metamodernistă”, pag.58), paradigmă al cărei promotor şi teoretician cu program-manifest şi-a propus să fie în România.
Citită pe nerăsuflate şi recitită atent, noua culegere de microtexte, unele chiar şi de dimensiunea unui vers (precum de pildă „Parfum: Miros de lotus pe cer crescut”), dar şi de poeme de aspect mai amplu (vezi „Scrisoare către Doamna Inimii”, „La Chanson du bien-aimé” (care îl revendică drept metamodel pe Guillaume Apollinaire – n.m.) şi „Copaci ai durerii” – n.m.) te ajută indicial, căci se raportează când explicit când implicit la mari poeţi ai lumii largi (transeuropene: Wallace Stevens, Leonard Cohen, Rabindranath Tagore, Constantin Brâncuşi, George Bacovia, Fernando Pessoa, Mihai Eminescu, Carl Sandburg, Georg Trakl, Andrei Cornescu, Osho, Ovidius, Ungaretti, Quasimodo, Socrate, Rilke, Shakespeare ş.a.)
Aceste abordări vor să demonstreze că azi poezia nu poate fi decât rezultatul unor îndelungi lecturi aprofundate, unor achiziţii prin excelenţă culturale, unor asimilări prin cunoaştere paradigmatico-sintagmatică, desigur grefate, cu inteligenţă, pe trăiri intense, esenţiale (vezi „Parfum subtil: Esenţă de tine/ în inima mea….”, p.68).
Dezinvolt, cu un condei sigur, Lazăr Popescu izbuteşte deopotrivă în haiku („Septembrie. / Ce limpede/ e apa iazului”, pag.77) şi în distih („Integrală tristă/ Nimic nu există…”) – dedicat lui Nagarjuna, marele nihilist, cel mai de sus, în terţină („Eu însumi: Eu însumi mergând întruna sub cer/ Cu Steaua Polară în faţă, / Cu spaimă de ger”, p.65) ori în catren („De la sine: De la sine s-a închegat universul, / Străjuiau paltinii lângă poteci siderale/ În vreme ce muzicile piereau/ Lângă izvoarele boreale”, p.66).
Regăsitor de ritmuri şi rime „clasice”, furat de-o fenomenologie a rezidenţelor mărturisite, mai noul poet Lazăr Popescu bravează cumpănit, moderat, exprimându-se stilistic vorbind în „dicţiuni” fericite, discursu-i metapoetic făcându-se „vinovat”de un hedonism fructificat kairotic. Citez distihul „Imperfectul: Ce fericită era copilăria ta! / Atunci aproape nu ştiai că oamenii mor!”.
Tema paradisului îl atrage astfel pe poetant irefuzabil. „Atunci se întâmplă schimbarea-n cuvinte” (Rimele iernii, p.67).
Poesisul lazărpopescian e rezultatul „alchimiilor minţii” dar şi al unui eros cosmicizat şi tragic („Desene: Alchimiile minţii s-au întrerupt./ O iubire plânge pe pajiştea cerului”, p.62). Iar dacă „deasupra cerul îşi pierde/ culoarea în secunde. / Sub el poetul îşi pierde/ memoria/ în amurguri străine” (Deasupra, p.63). În acest poem se simte în surdină un ecou expresionist, care reverberează şi în catrenul următor: „S-a strecurat o spaimă mare/ între cuvintele tale. / Între tăcerile şi cuvintele tale/ arătări de gheaţă transparent-astrale.”(S-a strecurat, p.63).
Devine aproape captivantă o cronică precum cea de faţă, căci, treptat, te intrigă, te capacitează, te atrage într-o veritabilă aventură spiritual-hermeneutică, poezia aşa cum o practică Lazăr Popescu de vreo cinci ani încoace: deopotrivă acut sensibilă şi înalt intelectuală. Trebuie doar să ai un orizont de receptare… educat, avizat, format, consolidat. Şi doar pe această bază existentă va veni şi înţelegerea de rigoare, şi aprecierea, şi vibraţia pe aceleaşi lungimi de undă.
De aici probabil şi începutul oarecum resemnat al artei poetice „Amare…” de la pag.7, asumat cu luciditate discret acuzatoare pe adresa unui vulg indiferent la vocea poeziei şi la drama poetului cult cu distinsă formaţie academică.
Însă „oricum – ne încredinţează poetul din „Tristeţea integralei” – o poezie se simte în cristalinul de aer şi-n şoapta secundei”. Iar ca „joc secund” (Ion Barbu) ori ca „tristă poveste” (G.Bacovia) „poezia, în miez de cuvânt şi mister şi-n tăcere de stă/ Stă numai ea” (Scrisoare către Doamna Inimii, p.10).
Plimbăreţ solitar (ca şi Rousseau – n.m.), Lazăr Popescu îşi forţează cuvintele-pereche tăcut şi intens să se îmbrăţişeze „ape sub cer/ şi-acest mister” ca-n Blaga cântăreţul ori Leonard Cohen, a cărui voce se aude în ureche „pe-o muzică tristă mai veche”.
Nostalgia lui Lazăr Popescu năzuie a se departaja de a lui Cărtărescu („Sfat prietenesc: Cărtărescu, Cărtărescu/ Nu te pune cu Popescu…”, p.57).
Scurtissimele mini-compoziţii din „Amarul vector” mai degrabă se expun decât se opun mersului epocii (post-, trans-, meta-moderne), deşi orgoliul de întemeietor de nou cap de pod abia-şi-l poate, autorul transorfic, reprima.
Şi, la o adică, de ce-ar renunţa la credinţa-i de căutător al diamantului în poeticitatea frustă, deşi repet, elaborată savant? De dragul criticilor? Haida, de…! Criticii „nu vor înţelege niciodată/ Bucuria scriitorului de a scrie”, reflecţie la care subscriu cu satisfacţie de tovarăş de… religie şi a(l)titudine cumva eudaimonică şi endemică.
un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here