1. Prin 1999, Nicolae Mocanu şi Valentin Taşcu îi scoteau la editura lor, lui Ioan Moldovan, un “Tratat de oboseală”. Între timp lui Valentin Taşcu i-am decernat Premiul Pentru Poezie al A.N.P.C.P. „S.L.B.” la pachet cu Alex Ştefănescu care l-a luat pe cel pentru Critica Poeziei. Ce toamnă frumoasă a fost! Aşa o să fie, cred, şi toamna acestui an 2018 cu actualii laureaţi. Astfel, începând cu cea de-a XXII-a ediţie, Atelierul Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni” ar putea să-şi desfăşoare activităţile direct sub prestigioasa egidă a Uniunii Scriitorilor din România. Însă doar ar putea (?!). Atât, deocamdată. Fabulos, nu? Acumulările calitative, numele scriitorilor încununaţi cu laurii ce li s-au cuvenit indiscutabil, atenţia acordată evenimentului anual de uriaşul critic, poet şi memorialist, ba şi de temut pamfletar, Gheorghe Grigurcu, ataşamentul demonstrat, în popularizarea întâmplărilor literar-artistice prinse în program, de către Mircea Tomuş, Ion Horea, Radu Cârneci, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Alex Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Tudorel Urian, Marian Drăghici, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Bârsilă, Dumitru Augustin Doman, Ioana Dinulescu ş.a. şi-au spus, în fine, acum, cuvântul. Dar informaţiile de mai sus se vor doar un şapou la prezentarea „Tratatului de oboseală” al totuşi… neobositului manager al revistei „Familia” Ioan Moldovan de altfel un optzecist redutabil din galeria celor mai performanţi membri ai „mişcării” semantoludice şi nihilomelancolice din provincie, opusă deci, categoric, „lunedismului” bucureştean, dar pe care, în prezent, înţelepţitul Nicolae Manolescu îl promovează fără rezerve, în ton de pildă cu subsemnatul, Ion Popescu-Brădiceni, cu Lazăr Popescu, cu Paul Aretzu, cu Ladislau Daradici, cu Aurel Pantea, cu Eugen Simion, Horia Gârbea, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache ş.a. 2. Dar ce fel de poet e Ioan Moldovan? Un postbacovianocioranian? Un rapsod cu sorginte misterioasă în discursurile distopice/ antiutopice suprarealist-absurde? În cenuşile rămase după incinerarea resturilor ontometafizice ale neoexistenţialismului lui Jean- Paul Sartre se resimte „Maica Tribului” care – citez – „îşi întinde dantelele solare/ pe care trudesc limacşii – o scriere iremediabilă/ obosind de-a surda cerul” (lui Petru Creţia? – n.m.). „Întru sălbăticie şi placiditate/…/ Pe fontanela ei neînchisă vreodată/ apăs eu stilul/ niciodată în stare perfectă de funcţionare” (Mereu, p. 19). Acest stil caustic e un anti-stil mai degrabă: „cârpe şi cârpăceli / care m-au golit de sânge”; e stilul autojertfei poetului „mereu distrat (şi preocupat) şi mereu neatent la pieire.” E stilul dimensiunii secrete şi al maximei concentrări. Făţiş, Ioan Moldovan este creatorul lirosofic care echivalează violenţa cu sacrul – precum René Girard, şi complementarizează curatul cu toxicul, într-o sinteză coşmarescă ori dimpotrivă într-un priveghi cu „pene tocite de ritual”. Când mizează pe „formula clătinării” ca şi Mihai Eminescu ori Lucian Blaga, dar şi pe „fericirile” biblice ca şi mai de-al Gorjului poet Zenovie Cârlugea, Ioan Moldovan e un poet esenţialist, autocenzurându-şi fluiditatea (ba nu, mai exact autocontrolând-o într-un flux doctrinar, aparent discontinuu, cu o tensiune implosivă, marcată de un soi de tragism al scriiturii silite a se mântui: [„crescută ca după un foc/ peste cenuşi în gură” (Joi de februarie, p. 28). Solitar şi edictualic, copleşit de „o melancolie neliniştită vinovată”, îşi reciteşte foile „pline de-un înscris chinuit” ca al ucenicilor lui Iisus Hristos şi niciodată sigur pe cuvintele „frisonând (totuşi – n.m.) de o vitalitate finală”. Maica Tribului (din „antropologia structurală” a lui Claude Lévi-Strauss – n.m.) îi strigă, din „tâmpirea”-i cauzatoare a rătăcirii Pubelelor („tâmpirea” fiind suprema stare extatică şi extactică – n.m.): „Cu ce seamănă oare / jocurile tale de bucătărie? / cu stelele / verzi, cu abrutizarea, cu smochinul / cu livezile? Fugi, coboară, trage perdelele / peste ochi şi mântuie-ţi odată chinul!” (pag. 29). Antiblagian în ultimă instanţă, poetul îşi asumă scâncind „înfundat în nouă perne bolnave” edictul „funcţionarului împărătesc”: „De aceea, nu eşti nicicând îndeajuns de singur când scrii. De aceea, când scrii, nu e niciodată destulă linişte în jurul tău, iar noaptea e prea puţin noapte”. Însă ce vrea să însemne această vocabulă „de aceea”? Cum adică «de aceea»? Poetul, ca să mă enerveze / să mă intrige / ar putea, ironic, să-mi răspunde scurt şi sec. „Păi, tocmai cum ţi-am spus deunăzi: de aceea”. E totuna cu o altă vocabulă, a lui Constantin Noica: „întru ceva”, „întru fiinţă” etc. Ori cu încă o alta a lui Nichita Stănescu: „de la, de re, de ve, şi de, şi re…” Mihai Eminescu inserase ca motivaţie intrinsecă poeticităţii „un nu-ştiu-cum” şi „un nu-ştiu-ce”. Astfel conceptul «de aceea» primeşte acoperiri definitorii, hermeneutice, în alte „zone” ale Cărţii-tratat antifabulatoriu.
Poemul survine de la „dragostea de iubire”, de la „milă, frică, susur, sâsâitură.” Tot la fel se iveşte „din lumină în lumină” ca la Ioan Alexandru, de exemplu, cel aflat mereu într-o intemplare imnică. Iată un dublu vers extraordinar: „să intru în lumina albastră şi deschisă ca o lacră”/ „în lumina nervoasă ca un ied înviat de frigul dimineţii” cu valori haigine. Alteori poemul/ poetul se lasă condus pe calea oximoronică de „biata, fericita realitate/ plină de vănătăi”. Aceasta „merge înaintea mea (a poetului – n.m.) provocatoare şi dezamăgită”. „Mă voi apropia şi-am să-i strecor pe după guleraşul ei brodat – ne asigură poetul – o bilă cenuşie/ asta o să fac, vere”. E bila de plumb alchimică sau cea de aur transalchimic? De cercetat în continuare! 3. Nu am la îndemână o bibliografie. Am o bibliotecă întreagă în memorie şi recurg la ea. E biblioteca din cămară! Apoi e cea din pod! În fine se vrea „o relecturată” „resurecţionată” şi cea din sufragerie întrucât cea din biroul meu de lucru şi-a epuizat, măcar, parţial, resursele. Din când în când, în câte-o stare-mi de vis şi veghe, câte o Carte iese singură din raft, levitează, cu aripile-i invizibile, coboară uşor pe măsuţa-mi de mahon unde o suflare divină începe a-i răsfoi paginile de culoarea şofranului invitându-mă să zăbovesc asupra lor. Aşa am ajuns să recitesc „Tratatul de oboseală” al lui Ioan Moldovan (apărut la editura Clusium, repet, în 1999, în numai 100 pagini – n.m.) care dezbate problema contradictorie a mainimicului, care ia în serios „feerii, spaime şi râsete şi toate poveştile celor mari-absenţi totdeauna”, care denunţă, ca derizorii, „partiturile”, „aliniamentul primitiv pentru caiete şi vise”, „pe hârtia alb-roză negrul scris sărac”, „aluaturile uscate”, „formulele simple dintre viaţă şi moarte” „orice mărturisire” ş.a.m.d. Ioan Moldovan exclamă – ca şi Marin Sorescu – într-un poem „Rânduri” ispitit de o eventuală „ars poetica”: „De câte ori îmi iese vreo zi de peste an / iau vasul şi pânza şi spăl / plafonul celeilalte lumi. / Zeiţa e mulţumită, scribul obosit –” (Rânduri, p. 48). Ca, imediat, într-o deja celebră „Inspecţie” să încerce să decodeze tipicul Maicii Tribului, graţie căreia Casa Poemului se crapă ca să eclozeze rodul triadicului grup sofist (filosoful) – copist (scriptorul) – artist (stilistul) „toţi ai tribului / absolut toţi nepricepând nimic.” Iar ei, cei trei au(c)tori, sunt fie interpreţii înnebuniţi de atâta milă opresivă, iubire pustiitoare, duioşie; fie „inspiraţii – printre ei un mic loc curat unde să sângereze irealitatea”; fie cei care „cântă la cele mai bune piane dincolo”; fie „bătrâni sfâşiaţi de stelele sure” fie scribii însărcinaţi „cu exprimarea singurătăţii, tristeţii, şi absurdului” (Luni de martie, p. 66).
4. În încheierea însemnărilor de faţă să prelevez acum douăsprezece perle din scoicile vreunor poeme metapoetice prin excelenţă ca să fiu mulţumit cu (şi de) mine însumi că nu am ratat ceva fundamental din acest atipic „Tratat…”.
1. „După citire desen logică şi atelier ieşim în alt alineat temporal.”
2. „Imitând doar imitând şi iar imitând topicul lexicul sintaxa uni nebun mort demult.” (e mimesisul lui Aristotel – n.m.)
3. „Acelaşi lucru / un inventar sărac… Mă uit singur în sus să văd realul.”
4. „Şi nici un cuvânt nu mai e singur… unduind într-un cer de hârtie.”
5. „Mă joc şi sosia ascultă fâşâitul de săbii… o să ies din joc voi face o figură cu tot dinadinsul.” (poetul e un homo transludens – n.m.)
6. „Nu o să mai întârziu mult pe cuvânt sosia pregăteşte pânza pe piatră.”
7. „Plin de sarcini e tribul plin de figuri e logosul tribal.”
8. „Am în cap un teanc de coli albe şi galbene şi le visez.” (oniricul – n.m.)
9. „Mai citesc pe rupte scrisul de oase înţepenit – tata.”
10. „Destul că zborul s-a făcut se mai face în timp ce Ghilimelele trudesc în fâlfâiri să ducă mai departe Atelajul.” (Atelajul corespunde vehicolului lui Nichita Stănescu – n.m.)
11. „Doamne, mi-e plină ţeasta de ceara / în care ai apăsat toate peceţile.”
12. „Litera nu mai se leagă de literă / şi scrisul dă dovadă de ce a mai rămas în creuzet pe pământ şi nu mai poate să ardă un pic. Doamne, pentru Tine nu-i un secret: sunt ceea ce sunt – mainimic.”
5. Cu oarecari adieri dinspre Alain Bosquet, Henri Michaux, Jean Tortel, Henri Meschonnic ori Yannis Ritsos poezia lui Ioan Moldovan nu-şi trădează decât foarte greu – căci sunt absorbite total în limbajul autotelic – intertextualităţile „O linie unduind” le străbate pe toate sartrian. Împotriva poeziei, Ioan Moldovan cultivă ca şi Sartre prezenţa limbajului poetic din care vocea poetului pare absentă dar este mereu acolo pregătită să dezvolte momentul interiorităţii într-o stază; în acest sens proza este depăşirea poeziei (vezi „Scurtă proză”, p. 41, „Scurtă proză”, p. 61; „Scurtă proză”, p. 74; „Scurtă proză”, p. 99); e imperios necesar să depistăm însă şi cum lucrează textul şi la ce rezultat ajunge datorită imaginaţiei corporale „dintr-o amintire tribală” („Duminică de mai”, p. 59). „Scurta proză” de la pagina 41 revalorifică mitul eului dintr-o perspectivă infernală. „Scurta proză” de la pagina 61 reiterează tema / motivul copilului care e cert romantică şi pe care e grefată diada cântec tot mai cantabil – vis tot mai visabil. „Scurta proză” de la pagina 74 are reveria unei iubiri de la vârsta de zece ani, dar versetele sui generis aduc a incantaţie resurectă a unor ritualuri antediluviene, menite să îmbălsămeze în iadul terestru „o viaţă practică şi eficientă” cam ca a unui „important critic literar în viaţă”, de altfel inutil şi deloc „o mică piedică în calea uitării”; întrucât „o, ce frumos”, doar „cerneala ţicnită” a operei poate fi multrâvnita „piedică”. Acum, o, meseni, să ne întrebăm împreună cu poetul „unde sunt cărţile cocoşi histerici”. Ce mai sunt ele azi? „Harfe…scocuri de apă comună… visătoarele plante primordiale… marmura (din care trebuie eliberată „ultima arătare” de „pe ochiul… prăfuit”)”? Şi cea de-a patra scurtă proză pledează pentru recopilărirea poetomului şi a limbajului său deşi „Copilul cărăuş nu mai era în această poveste”. Căci între timp se mutase în alta. Poate mult mai captivantă. În imediată vecinătate a capodoperei „Micul Prinţ” a lui Antoine de Saint-Exupéry. Referinţele critice, comentariile operei poetice a lui Ioan Moldovan sunt multe şi copleşitor de prestigioase, fiind semnalate de Ion Pop, Dan C. Mihăilescu, Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Ioan Holban, Nicolae Manolescu, Dan Cristea ş.a. Toţi i-au subliniat fie spiritul subtil şi cultivat, temele livreşti (ca de pildă taedium vitae), fie imaginile de-o stranietate zguduitoare. Toţi i-au remarcat jocul narativ, fantastic şi ridicarea derizoriului la rang de tablou strălucitor, schimbările la faţă şi procesul de limpezire ori confesiunile cu aer de rugăciune (ca la Ion Horea şi Paul Aretzu). Toţi l-au identificat ca poet al sensurilor care impresionează prin forţa percepţiei vizuale, a profunzimilor, sentimentul vital al neantului, completat cu irealitatea tânjirii spirituale. În fine, poezia lui Ioan Moldovan e străbătută de anxietăţi existenţiale tratate în spirit minimalist, cu un perfect simţ al parodicului şi al banalului… antieroic, beckettian, devenit „o antiestetică” de după Wolfgang Iser ori Dabney Townsend.
ION POPESCU-BRĂDICENI
